Credință – siguranță și convingere – Evrei 11:1-3
Școala duminicală – 9/18/2016
Versetul de aur: Evrei 11:1
Cu ajutorul lui Dumnezeu în această meditație începem să citim împreună două capitole din epistola către Evrei, capitolele 11 și 12. Aceste capitole vin și explică cuvintele din textul precedent (Evrei 10:39): „Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului.“
„Credință pentru mântuirea sufletului“ – această expresie se adresează uneia dintre primejdiile care ne stau în cale ca și copii ai lui Dumnezeu, și anume aceea de a vorbi despre credință numai în situații excepționale: vorbim despre credință atunci când îți începi umblarea cu Dumnezeu (trebuie „să crezi“) și vorbim despre credință când dăm de greu, când trecem printr-o încercare, iar în rest trăim de parcă noi am putea totul. Lucrul acesta este o anomalie, este o greșeală. Scriptura ne învață că „cel neprihănit va trăi prin credință“ – aceasta este una dintre expresiile cele mai cuprinzătoare cu privire la noi. Credința trebuie să fie o realitate zilnică. „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Pentru că cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că răsplătește pe cei ce-L caută.“ (Evrei 11:6) Avem nevoie să recuperăm lucrurile acestea – de dimineața până seara, zi de zi, noi să trăim prin credință! Mărturia noastră „bună“ depinde de aceasta – „pentru că prin aceasta (prin credință) cei din vechime au căpătat o bună mărturie“ (Evrei 11:2). Mărturia unui om este ceva complex, are multe părți, dar credința este parte componentă. Mă cunosc oamenii ca un om care se bazează pe propriile puteri, sau mă cunosc oamenii drept un om care trăiește prin credință?
Subiectul credinței a fost și continuă să fie unul controversat. Nu este ușor să-ți afirmi credința în societate. Cei care ne aducem aminte de vremurile trăite sub comunism, știm că atunci pericolul era mai mare, și disprețul era mai mare. Lupta împotriva credinței era un mod de viață, batjocura era la tot pasul – „credința este pentru babe“, „știința a dovedit“, iar când Uniunea Sovietică a pus pe orbită primul om, pe Yuri Gagarin, în anii ’60, acesta s-a întors spunând că a fost în cosmos și nu l-a văzut nicăieri pe Dumnezeu. Toate acestea arată multă aroganță. Însă cu cât oamenii de știință cunosc mai mult, cu atât se dovedește ceea ce le-a spus Platon cu mulți ani în urmă: „Omul înțelept este omul care știe că nu știe nimic“. Cu cât cunoști mai mult într-un domeniu, cu atât îți dai seama cât de puțin știi. Astăzi oamenii de știință spun că noi cunoaștem cam 15% din ceea ce credem că există. Pentru a găsi un fel în care să vorbească despre ceea ce nu cunoaștem, s-a inventat expresia „materie neagră“ -nimeni nu știe ce este aceasta, dar este cam 85% din acest univers. Nu este materie, nu reflectă lumina, nu interacționează cu materia, este peste tot, trece chiar prin noi, nu o putem simți, nu o putem măsura, nu o putem vedea, dar știm că există datorită gravitației. Atunci când savanții au făcut măsurători luând în considerare gravitația, și-au dat seama că ea este de șase ori mai mare decât materia despre care știm, deci trebuie să mai fie ceva despre care habar nu avem. Mai mult, în studiul forței gravitației în galaxia noastră, ea este ceva ce ține lucrurile împreună – dar când ieșim dincolo de galaxia noastră, celelalte galaxii nu vin spre noi, ci se îndepărtează de noi, astfel că oamenii și-au dat seama că mai este ceva, nu știm ce, și ca să vorbească cumva despre aceasta i-au zis „energie neagră“. Este ceva ce împinge totul în mod accelerat spre exterior. Lucrurile acestea nu le vezi, nu le simți, dar ele există. (De aceea am spus că este cel puțin arogant, dacă nu chiar de-a dreptul mincinos, să spui că „știința a dovedit, și numai așa este“, așa cum ni se spunea nouă. Mulțumim Domnului pentru biserică, pentru oameni credincioși, care ne-au bătut pe umăr și au spus: „mai așteaptă puțin și vei vedea că mai este și altceva, ai răbdare“.)
Evrei 11:1 vorbește despre credință. Nu este o definiție exhaustivă, dar subliniază lucrurile fundamentale, și ele sunt două: „sunt sigur de ceea ce sper“ și „sunt convins de ceea ce nu văd“. Aceasta este credința: „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite“ și „o încredințare puternică despre lucrurile care nu se văd“. Sper – și sunt sigur de ceea ce sper. Sunt convins de ceea ce nu văd.
Credința creștină presupune revelația creștină. Noi nu credem în ceva ce nu s-a descoperit – noi nu inventăm ceea ce credem, ci noi credem pentru că Dumnezeu ne-a arătat ceva, ne-a spus ceva, ne-a vorbit, ne-a poruncit, ne-a cerut, ne-a descoperit ceva, și tot ceea ce spune Dumnezeu este vrednic de crezare. Dacă stai pe temelia Cuvântului, stai pe o temelie tare, bună, adevărată. Credința are în vedere promisiunile lui Dumnezeu – sunt sigur de lucrurile pe care le sper, de cele nădăjduite. Ce speri tu? Ce aștepți tu? Ai vreo speranță? Una dintre situațiile cele mai grele în care te poți afla este să fii fără speranță, să te gândești că vine ziua de mâine, dar să nu vrei nici să auzi de ea. Ceea ce găsim în Scriptură, însă, sunt multe locuri în care avem promisiuni din partea lui Dumnezeu. Cea asupra căreia ne vom opri de data aceasta se găsește în Romani 5:1-12. Acel paragraf din Biblie vorbește despre o speranță, despre o nădejde care nu înșală – este nădejdea slavei lui Dumnezeu. Argumentul merge astfel: dacă atunci când eram dușmani, dacă atunci când eram împotriva lui Dumnezeu, Cristos a murit pentru noi, pentru niște păcătoși, cu cât mai mult acum, fiind împăcați cu Dumnezeu prin Fiul Său, cum nu ne va da împreună cu Fiul Său toate lucrurile? Ne confruntăm de atâtea ori nădejdi înșelătoare, suntem înșelați în așteptările noastre. Apostolul Pavel spune că speranța împlinirii promisiunii lui Dumnezeu nu te înșală. Îți pică așa de greu atunci când ești înșelat în așteptări, când cineva ți-a promis ceva și nu iese așa – dar cu privire la Dumnezeu aceasta nu este adevărat niciodată, nu se întâmplă niciodată așa. De aceea noi putem avea siguranță, „o încredere neclintită“. Atunci când vorbim despre credință în viața creștină, noi avem în vedere promisiunile lui Dumnezeu, noi avem în vedere descoperirile lui Dumnezeu. El ne vorbește despre lucrurile care vin, despre lucrurile pe care ni le pregătește. Fie că este bine în viața ta, fie că este greu în viața ta, ai o promisiune de la Dumnezeu pe care o crezi, iar baza pentru această încredere este caracterul lui Dumnezeu. El și-a trimis Fiul să moară pentru mine, un păcătos, când eram departe, și așa și-a dovedit dragostea. Dacă El a făcut aceasta, atunci – merge argumentul – cum nu va face sau cum nu va duce la împlinire ceea ce ne promite pentru viitor, fiind acum oameni din casa lui Dumnezeu? Dacă noi nu trăim fiecare zi cu gândul la lucrurile acestea, atunci nouă ni se lipește inima de pământ, nouă ni se lipește inima de lucrurile trecătoare, de lucrurile pe care le mănâncă rugina, le fură hoții, lucruri pe care s-ar putea să le pierd într-o zi, care într-o zi sigur rămân aici. De aceea este atât de important acel verset care spune: „cel neprihănit va trăi prin credință“. Viața nu este pe planul firesc, ci pe planul spiritual. Ai tu această disciplină, această putere, această minte limpede, să te desprinzi de ce putrezește și să te legi de ce rămâne pentru totdeauna? Tu nu o poți face în locul meu, nici eu nu o pot face în locul tău, dar tu poți fi un model pentru mine și eu pot fi un model pentru tine. Văzând cum treci și la bine și la rău prin credință prin toate, eu voi veni după tine, sau tu vei veni după mine. Credința mea se vede numai în măsura în care-l cred pe Dumnezeu pe cuvânt. În joc este mântuirea sufletului – altfel, mai devreme sau mai târziu voi da înapoi. Dar, pentru că îmi pot lipi inima de promisiunile lui Dumnezeu, sunt sigur de ceea ce sper. Speranța mea este că, potrivit cu primisiunile lui, acest trup slab, care îmbătrânește, care se strică și care într-o zi va muri, într-o zi va fi ridicat în putere, în neputrezire și în slavă – aceasta este o promisiune a lui Dumnezeu. Dovada că poate lucrurile acestea este în învierea Fiului Său dintre cei morți. În fiecare zi a vieții mele, de dimineață și până în noapte, eu trebuie să trăiesc pe baza promisiunilor lui – sunt sigur de ceea ce sper.
Al doilea lucru este că „sunt convins de ceea ce nu văd“. Scriptura are câteva întâmplări, în legătură cu acest subiect, care ne pot stârni zâmbete. Una dintre ele se găsește în Vechiul Testament și îl are ca protagonist pe Elisei. Cetatea era împresurată, în mare pericol, iar slujitorul său, Ghehazi (un om destul de oscilant, de altfel), era îngrijorat. Elisei, care se pare că avea simțul umorului, se roagă pentru robul lui și spune așa: „Doamne, deschide-i și lui ochii, fă-l și pe el să vadă ce văd eu!“ Iar Ghehazi vede oștirea lui Dumnezeu gata să apere cetatea. Așa ceva are Biblia în vedere – să trăiești convins fiind de lucruri care există, dar pe care nu le poți vedea. Ochii noștri reușesc să acopere doar o frecvență foarte îngustă în privința a ceea ce pot percepe – noi nu vedem unde radio, noi nu vedem transmisii T.V. Ne trebuie receptoare pentru aceasta. Spațiul din jurul nostru este însă plin de astfel de unde – noi nu le vedem, dar ele există. Ochiul nostru este prea slab, ochiul nostru nu este un indicator absolut în legătură cu ceea ce există. Cartea Apocalipsa descrie sala tronului descrisă, descrie făpturi, descrie îngeri, descrie lucruri pe care noi nu le-am văzut niciodată. Cu toate acestea, suntem convinși că ele există. Credința înseamnă că suntem convinși de existența lor – și ca urmare ne vom trăi viața convinși de adevărul acestor lucruri, chiar dacă nu se văd. Atunci când vorbim despre cer și spunem că cerul este locuința lui Dumnezeu, noi nu avem în vedere cerul la câțiva kilometri în sus, ci „cer“ aici se referă la cealaltă dimensiune, celălalt fel de a fi, pe care noi nu-l putem explica. Dacă El ni se arată în lumea noastră, în dimensiunea în care trăim noi, îl vedem aici în fața ochilor. Însă El există într-o altă dimensiune, una pe care ochiul nostru nu o poate vedea, dar e aici – de aceea spune Isus „iată că Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor“. Modurile de a fi sunt multiple, iar ochiul nostru vede foarte puțin. Așadar, „sunt convins de ceea ce nu văd“ înseamnă, pe de o parte, că nu văd pentru că este în alt mod de a fi, în altă dimensiune. Pe de altă parte, nu văd pentru că încă nu a avut loc, este în viitor, urmează. Avem, astfel, mai departe un capitol despre eroii credinței – ei au văzut de departe lucrurile care urmează să se întâmple și le-a făcut cu mâna, le-a salutat. Eu trăiesc fiind convins că tot ceea ce spune Dumnezeu în Scriptură va avea loc – în felul acesta mi-am întemeiat viața pe credință.
Oare cum este credința noastră? Ne clădim noi viața pe credință, sau ni se umple oare fața de rușine, pentru că nu trăim așa, sau de cele mai multe ori nu trăim așa? Noi ne bazăm pe cât suntem noi de tari, de isteți, și totul pleacă din fire, de jos, de pe pământ – și nu are viață, nu iese și nu ajunge departe, putrezește. Dacă vrem o temelie puternică, adevărată, dacă vrem o bună mărturie, credința trebuie să aibă prioritate. Credința aceasta se simte când stai de vorbă cu cineva, când își deschide gura, când îl vezi de la depărtare, când îi studiezi viața – îți dai seama dacă acolo este credință sau nu. De când te scoli până te culci, cât vorbești despre tine? Acolo poți să-ți dai seama de nivelul credinței – dacă eu sunt în toate, nu mai este loc pentru Dumnezeu; cu cât văd lucrurile în dependență de El, bazat pe promisiunile Lui, bazat pe intervențiile Lui, cu atât trăiesc cu adevărat prin credință. Aceasta este temelia pe care nu o poate dărâma nimeni, aceasta este temelia care întărește mărturia, și face ca ceea ce spun să fie plin de putere, face să aibă autoritate, și oamenii să plece urechea și să spună „da, acela este adevărul“. Aceasta este credința pentru mântuirea sufletului. Să tragem brazda drept și adânc, astfel ca nici unul dintre noi să nu dea înapoi, ci toți să rămânem cu credința care aduce mântuirea sufletului – siguri de ceea ce sperăm și convinși de ceea ce nu se vede.