Raportarea la conducători – 1 Timotei 5:17-25
Școala duminicală – 8/21/2016
Versetul de aur: 1 Timotei 5:17
Cuvântul acesta este un cuvânt despre conducătorii bisericii, despre cei care cârmuiesc, despre cei care conduc, despre cei care duc corabia într-o direcție sau în alta. Cum trebuie biserica să se raporteze la ei? În prima parte, apostolul Pavel prezintă două situații – atunci când conduc bine și atunci când păcătuiesc. Cum trebuie să se poarte biserica în aceste situații? În a doua parte a textului, apostolul Pavel vorbește despre câteva aspecte specifice cu privire la cum se raportează conducătorii la biserică (pericolul prejudecăților, al părtinirii, al superficialității sau grabei, pericolul de a te îngrijora cu privire la lucruri care nu țin de tine).
Sfânta Scriptură, în Romani 12 și 1 Corinteni 12, învață că această calitate de conducător este un dar pe care-l dă Dumnezeu, este o lucrare a Duhului Sfânt în viața unui om, care are apoi ulterior nevoie de validarea ulterioară în cadrul lucrării din biserica lui Dumnezeu. De asemenea, acest cuvânt din 1 Timotei 5, trebuie să fie citit ținând seamă de ce scrie în 1 Timotei 3 – textul despre episcopi. În biserică, față frații care conduc trebuie să existe o anumită atitudine față de ei, și anume „să fie învredniciți de îndoită cinste“. În veacul în care trăim noi putem vedea, de la școală, la liceu, la universitate, la locul de muncă – peste tot -, un sentiment, o atitudine de anti-autoritate. Așa stau lucruile în societate – nici unul dintre noi nu răbdăm pe nimeni care ar îndrăzni cumva să ne spună ceva cu privire la ce sau cum să facem. Dar situația aceasta nu este valabilă doar pentru acum, pentru perioada în care trăim noi. Așa a fost dintotdeauna – și așa se întâmplă cu fiecare dintre noi -, pentru că, datorită căderii în păcat, omul este în mod normal un rebel. Îi vedem pe copiii noștri crescând și ne întrebăm: „oare cine i-a învățat răzvrătirea?“ Nu i-a învățat nimeni, aceasta e în ei – și ea este în noi. Având în vedere această stare de lucruri, primul lucru pe care-l cere apostolul Pavel bisericii – și lui Timotei, care este conducător al bisericii -, este acesta: față de prezbiteri, față de frații care conduc biserica, este această atitudine de cinste (1 Timotei 5:17 – „Prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciți de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea și cu învățătura pe care o dau altora.“ Aceasta este una dintre poruncile cel mai greu de îndeplinit din tot Noul Testament, pentru că noi în mod natural nu-i cinstim pe oameni, nu-i apreciem, nu-i respectăm, nu-i onorăm. Noi pe toți vrem să-i ținem la nivelul nostru, și dacă se poate cât mai jos. Desigur, pericolul celălalt este pericolul spectacolului laudei – atunci când în biserică oamenii se laudă unii pe alții. Cinstirea, respectul față de alții nu înseamnă același lucru cu lauda publică. De fapt, de cele mai multe ori omul care ostenește în lucrare în biserică nu-ți va da voie ca într-un mod public să-l perii întruna. Dacă cinstești, dacă respecți, dacă onorezi pe cineva nu se va vedea în lauda publică, ci se va vedea în felul în care te raportezi la el, în atitudinea pe care o ai față de el, în felul în care vorbești despre el când nu este el de față. Cum vorbești despre păstorul, sau păstorii, sau prezbiterii, sau diaconii din biserica ta? De multe ori, după ce ajungem acasă de la biserică nu facem altceva decât să discutăm despre ce au greșit sau ce n-au făcut frații la biserică, mai ales conducătorii. Aceast este un moment în care este foarte ușor ca respectul să rămână pe dinafară. Uneori sunt de față copii, sau persoane din afară, care nu înțeleg prea bine ce se întâmplă – iar etichetele, odată lipite, greu se mai dezlipesc. Le va fi foarte greu, în anii care le stau înainte, să-și schimbe părerea despre ce au auzit. Vor fi poate ocazii când vei avea nevoie de un cuvânt cu greutate din partea unui conducător din biserică – pe cine vei chema atunci? Din pricină că tu nu l-ai cinstit, nici cei din casa ta nu-l mai cinstesc.
Deși această atitudine de respect este una prin care se vede „cinstirea“ acordată prezbiterilor „care cârmuiesc bine, mai ales celor care se ostenesc cu propovăduirea și învățătura pe care o dau altora“, este important să observăm că elementul, modul de „cinstire“ despre care alege să vorbească apostolul Pavel este plata. Apostolul Pavel citează în contiuare textele care spun „să nu legi gura boului când treieră bucate“ și „vrednic este lucrătorul de plata lui“ (1 Timotei 5:18). Cinstirea pe care i-o aduce biserica unui conducător bun se vede în felul în care el este plătit. Desigur, acesta este un subiect delicat atunci când vine din partea unui păstor, dar aceasta nu-l face mai puțin important. Munca pe care o depun conducătorii bisericii tale este prețuită, sau nu? Poate că suntem ispitiți uneori să limităm „cinstirea“ doar la atitudinea de respect (care, așa cum am vorbit mai devreme, este importantă și își are locul ei, face parte din ceea ce înseamnă a-l „cinsti“ pe un prezbiter), însă apostolul Pavel nu se oprește aici, ci aduce în discuție elementul „plății lucrătorului“ (Un alt loc din Noul Testament unde apostolul Pavel vorbește despre lucrurile acestea este 1 Corinteni 9.) Vorbind despre slujirea prezbiterilor, apostolul Pavel folosește cuvântul „se ostenesc“. Propovăduirea și învățarea altora sunt lucrări care necesită osteneală, investiție de timp și energie din partea lucrătorului. Nu este ceva ce faci „în timpul liber“, sau când îți vine bine, nici nu se întâmplă în somn, sau cu ușurință. Această lucrare necesită pregătire, studiu, efort. Este o lucrare în care te ostenești, trudești din greu în domeniile acestea, acestea sunt lucrări care-ți cuprind viața și îți captează inima, timpul, energiile. Este muncă.
Pe lângă „cârmuire“, apostolul Pavel subliniază două lucruri din lucrarea prezbiterilor – „propovăduirea și învățătura pe care o dau altora“. Aceleași lucruri se regăsesc și în scrisoarea pe care le-o scrie el celor din Colose – „pe El Îl propovăduim noi, și sfătuim pe orice om, și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Cristos – iată ce lucrez eu, și mă lupt după lucrearea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine“ (Coloseni 1:28-29). Propovăduire, sfătuire și învățătură – acestea sunt elementele de bază ale slujirii lui Pavel, și acestea sunt elemente ale slujirii care, făcute bine, sunt „mai ales“ vrednice de cinstire. Aceasta este un alt mod în care apostolul Pavel subliniază importanța Cuvântului lui Dumnezeu. Unealta cea mai puternică în mâna lui Dumnezeu pentru schimbarea mea și a tuturor oamenilor este Cuvântul Lui. Despre Cuvânt spune Scriptura că este „o sabie cu două tăișuri“, care pătrunde până acolo unde nu poate pătrunde nimeni și nimic. Cuvântul lui Dumnezeu, Evanghelia predicată este „puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care o crede“. Cinstirea unui prezbiter care lucrează propovăduind și învățând pe alții reflectă cinstirea Cuvântului lui Dumnezeu.
În discuția de mai devreme am amintit ispita la revoltă față de autoritate. Un alt mod în care se vede riscul unei poziții de conducere este că aceasta pare să atragă acuzații. Desigur, prezbiterul este om ca și ceilalți, face greșeli, așa cum sunt ispitiți ceilalți este ispitit și el, se poate ca și el să cadă în păcat, însă există mai multe șanse să fie învinuit, acuzat, pe nedrept. Dacă ai fost într-o poziție de conducere undeva, ai văzut destul de repede că ai devenit subiectul de discuție al celorlalți – aceasta este parcă parte din slujba ta, orice conducător pățește aceasta, în orice loc. Oamenii vorbesc despre tine, și de cele mai multe ori nu de bine. Având în vedere această stare de lucruri (despre care apostolul Pavel știa foarte bine din proprie experiență), apostolul Pavel aplică un principiu pe care l-a lăsat Dumnezeu în Scriptură mai întâi lui Moise: „să nu primești nici o învinuire cu privire la cineva, decât dacă este susținută de doi sau de trei martori“. Altfel oricine poate inventa și născoci despre oricine orice, există sunt tot felul de agende, de interese, cum oamenii vor căuta fiecare în felul lui să tragă și să ducă lucrurile potrivit cu bunul plac. Un conducător este un om care poate greși și greșește, de aceea el poate și este subiectul a diferite acuze și învinuiri, însă fiecare trebuie verificată. „Împotriva unui prezbiter să nu primești învinuire decât din gura a doi sau trei martori“ – martori sunt cei care au fost de față, nu cei care au auzit de la alții, care au auzit de la alții, și așa mai departe, și un martor trebuie să fie de încredere, un om de caracter (există și martori mincinoși).
Vor fi însă și cazuri în care învinuirea va fi adevărată, păcatul sau greșeala vor fi adevărate. În această situație, Scriptura spune astfel: „pe cei ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor, ca și ceilalți să aibă frică“ (versetul 20). Cuvântul „tuturor“ poate descrie toată frățietatea, dar cel mai probabil este că se are în vedere grupul larg de presbiteri – dacă unul a greșit și este învinuire dovedită împotriva lui, el trebuie mustrat înaintea tuturor celorlalți prezbiteri din biserică, pentru ca și ei colegii lui să aibă frică, și să vadă că învinuirea dovedită, păcatul dovedit este confruntat, este arătat și sunt consecințe pentru aceasta.
Acestea sunt lucrurile pe care le prezintă apostolul Pavel cu privire la raportarea față de conducători. În continuare el prezintă câteva pericole cu care se confruntă conducătorii. Așa cum am arătat de multe ori în studiul nostru, aceste lucruri nu se referă în mod exclusiv la conducători – toți credincioșii au de învățat de aici.
În versetul 21 apostolul vorbește despre două dintre aceste pericole – prejudecățile și părtinirea: „Te rog fierbinte înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Cristos Isus și înaintea îngerilor aleși să păzești aceste lucruri fără vreun gând mai dinainte și să nu faci nimic cu părtinire.“ Prejudecățile și căutarea la fața omului (părtinirea) sunt lucruri care otrăvesc mintea, întunecă judecata, și astfel poți ajunge să faci nedreptate fraților. A fi fără prejudecăți înseamnă a fi gata să dai la o parte ceea ce ți se pare sau ceea ce ți s-a spus cu privire la cineva. Atunci când te întâlnești cu cineva, în ce măsură lucrurile pe care le-ai auzit despre acea persoană, sau impresiile pe care ți le-ai făcut de la distanță te influențează, te împiedică să auzi cu adevărat ce spune persoana respectivă sau te împiedică să vezi adevărul cu privire la ce face sau cum este acea persoană? A fi nepărtinitor înseamnă a-i trata pe toți cu dreptate, indiferent de preferințele personale. Toți sunt frați tăi, pentru toți a murit Cristos, pe toți i-a iertat Cristos, pe toți i-a înnoit Cristos, pe toți i-a adus în biserică, pe toți îi iubește la fel de mult. Acest lucru nu este ușor – căutați să vă verificați atitudinea față de frații care sunt în sală, față de frații care vin duminica: cât de greu este să nu te raportezi la cineva fără să ai vreun gând mai dinainte, cât de ușor este să favorizezi pe cineva față de altcineva. Prejudecățile și părtinirea sunt experiențe cu care ne-am confruntat cu toții – și toți știm cât este de greu atunci când cineva are prejudecăți față de tine, cât de greu este până să ajungi să i le risipești, și toți știm cât este de greu atunci când ești tratat cu părtinire, când vezi că altcineva este preferat, favorizat. Prejudecata și părtinirea fac loc nedreptății. Noi toți dorim o evaluare corectă, o tratare justă, dreaptă. Este greu să luptăm împotriva prejudecăților și părtinirii din partea altora, dar trebuie să fim întotdeauna atenți să nu fim noi cei care îi tratăm pe ceilalți cu prejudecată și părtinire.
În versetul 22 apostolul Pavel vorbește despre pericolul superficialității. În lucrarea de prezbiter, în lucrarea de conducător în biserică, dorința este ca oamenii să-l cunoască și să-l asculte pe Dumnezeu. Ca și lucrător în biserică, te bucuri atunci când cineva vrea să slujească sau atunci când cineva vrea să devină membru în biserică. Acest verset ne amintește însă că trebuie să privim lucrurile cu seriozitate, cu profunzime. Graba ne poate face superficiali – „să nu-ți pui mâinile peste nimeni cu grabă“. Această afirmație se referă la două lucruri. Mai întâi, se referă la ordinarea altor prezbiteri, la așezarea altora în slujbă – să nu faci acest lucru cu grabă, pentru că este nevoie să ajungi să cunoști cât mai bine acele persoane. Apostolul Pavel a vorbit în alte locuri, cum am văzut, despre cum trebuie să fie un prezbiter – toate acele calități, toate acele calificări se văd în timp, este nevoie de timp pentru a vedea caracterul cuiva, relațiile pe care le dezvoltă în familia lui și în societate, dacă este în stare să învețe pe alții, și așa mai departe. De asemenea, uneori păcatele cuiva sunt evidente, dar alteori sunt ascunse (versetul 24). Timpul le va scoate pe unele la iveală, însă graba te pune în pericolul de a te face „părtaș păcatelor altora“. Printre alte semnificații pe care le are punerea mâinilor este și aceasta – și anume a-ți da girul, a te pune în poziția de susținător al celui pentru care o faci, a arăta aprobare față de el. Așadar, trebuie să fii atent și din acest motiv: mărturia ta, credibilitatea ta, curăția ta sunt în joc – „pe tine însuți păstrează-te curat“. În al doilea rând, punerea mâinilor se referă și la primirea cuiva în biserică. Atunci când botezăm pe cineva în biserică, prima lucrare de care are parte cel botezat care este punerea mâinilor – păstorii împreună cu biserica se roagă pentru cei care au fost botezați. De asemenea, o astfel de lucrare se face și când cineva este reprimit în biserică după ce a fost disciplinat, sau când cineva se mută dintr-un loc în altul, și astfel de la o biserică la alta: păstorii și biserica se roagă pentru cel primit în biserică. În fiecare dintre aceste situații este nevoie de seriozitate, de timp – nu „cu grabă“.
Versetele 24 și 25 nu vorbesc însă doar despre pericolul păcatelor ascunse. Mai este acolo un aspect care trebuie să fie discutat, și în această privință ele se leagă de versetul 23 – „să nu mai bei numai apă, ci să iei și câte puțin vin, din pricina stomacului tău, și din pricina deselor tale îmbolnăviri“. Deși nu putem fi siguri cu privire la bolile de care suferea Timotei, sunt câteva lucruri pe care le putem înțelege cu privire la acest pasaj (atât versetul 23, cât și 24-25). Când se îmbolnăvește stomacul? Sunt cauze multiple, dar, cum se spune, „boala de stomac e boală de conducător“ – nu neapărat pentru că nu s-ar hrăni la timp (deși de multe ori se întâmplă și așa ceva), ci pentru că este în cea mai mare parte a timpului sub stres, iar aceasta macină. Se prea poate ca aceasta să fi fost și problema lui Timotei, iar remediul în antichitate era „puțin vin“. Dacă Timotei a luat hotărârea de a nu bea deloc (hotărâre bună pentru orice conducător), apostolul Pavel îi aduce aminte că există și excepții – „ajunge, ai nevoie datorită îmbolnăvirilor tale de acest remediu“. Astăzi există și alte remedii în afară de vin, ceea ce face ca hotârărea cu privire la renunțarea la vin să fie mai ușor de ținut. Însă acesta este, oricum, un remediu al bolii. Cum rămâne cu cauzele? Ca prezbiter, ca unul care conduce biserica, dă învățătură, propovăduiește, sfătuiește, îngrijorarea și stresul nu sunt niciodată departe. Ai dori ca toate lucrurile să meargă bine, oamenii să se pocăiască, să fie dornici după Dumnezeu și gata de lucrare. Eșecurile și greșelile lor te dor și te apasă și pe tine. Și aici ajungem din nou la versetele 24 și 25 – acestea ne amintesc că, deși avem responsabilități, nu avem și control asupra lucrurilor. Suntem datori și responsabili să ne facem lucrarea bine (tot acest șir de mesaje ne învață despre ce avem de făcut și cum să ne purtăm în casa lui Dumnezeu – 1 Timotei 3:15), însă nu deținem controlul asupra situației sau asupra rezultatelor. Unele rezultate se văd în timp, faptele bune „nu pot să rămână ascunse“, unele păcate „merg înainte“ și ies la iveală, altele „vin pe urmă“. „Judecata“ (versetul 24) este un cuvânt care ne aduce aminte că Dumnezeu este deasupra, că el vede și faptele ascunse, bune sau rele, că lucrurile asupra cărora nu avem control nu trebuie să ne îmbolnăvească. Așadar, aceste versete (23-25) vorbesc despre pericolul de a fi copleșit de lucrurile care nu țin de tine. Ca și conducător în biserică, vei avea de luptat pentru a găsi echilibrul între responsabilitate și îngrijorare/povară/apăsare/stres – a evita îngrijorarea nu înseamnă o atitudine de nepăsare, „fie ce-o fi“. Nu înseamnă să nu lucrezi, nu înseamnă că nu ai nici o responsabilitate. Înseamnă doar că, după ce ai avut grijă să-ți îndeplinești cât mai bine responsabilitățile, trebuie să fii gata să lași rezultatele, controlul asupra situațiilor și asupra oamenilor, în mâna lui Dumnezeu.
Am parcurs astfel încă o parte din învățătura pe care o are apostolul Pavel cu privire la „cum să te porți în casa lui Dumnezeu“. Am vorbit despre cinstirea care se cuvine prezbiterilor care cârmuiesc bine, mai ales celor care se ostenesc cu propovăduirea și cu învățătura pe care o dau altora, și despre cum se vede această cinstire în plata lor. Am vorbit despre cum se aduc acuzații împotriva prezbiterilor (doar pe baza unor martori vrednici de încredere) și cum se procedează când aceștia păcătuiesc (mustrare înaintea tuturor). Am vorbit despre pericolul prejudecăților, al părtinirii, al grabei sau al superficialității și despre cum să lucrezi cu responsabilitate dar fără să te îmbolnăvești de îngrijorare. Avem atâtea de învățat. Dumnezeu să ne ajute pe fiecare să creștem în urma acestor învățături și să știm cât mai bine cum să ne purtăm în casa Lui.