Conducere și caracter – 1 Timotei 3:1-7
Școala duminicală – 7/17/2016
Versetul de aur: 1 Timotei 3:5
1 Timotei este o epistolă care a fost scrisă din partea apostolului Pavel către tânărul Timotei, la Efes, ca să-l înveţe cum să se poarte „în casa lui Dumnezeu, care este biserica Dumnezeului cel viu, stâlpul şi temelia adevărului“. El vorbește despre lucrurile esenţiale după care fiecare din biserică trebuie să-şi ajusteze purtarea, viața. Pe primul loc este Cuvântul lui Dumnezeu, și în biserică este important harul lui Dumnezeu. Aceste două lucruri sunt descrise în capitolul întâi. În Biserică este esenţială rugăciunea – cu aceasta începe capitolul doi. În Biserică sunt anumite relaţii între bărbaţi şi femei, în familia creştină între soţ şi soţie – partea a doua a capitolului 2. De asemenea, nu se poate să vorbeşti despre biserica lui Dumnezeu, despre comunitatea creştină, şi să nu vorbeşti despre conducerea bisericii. În Evanghelia după Matei, la capitolul 18, în cuvântarea Domnului Isus cu privire la viaţa în comunitatea împărăţiei, primul subiect primul lucru abordat de Domnul Isus a fost răspunsul la întrebarea: cine e cel mai mare? Aceasta este preocuparea oamenilor – când vorbeşti despre o biserică, una dintre întrebările care vin cel mai repede în discuţie aceasta este: cine conduce, cine este păstor acolo? cine este în comitet, cine este în conducere? Deși nu aceasta ar trebui să fie prima întrebare, ea este totuși necesară. Nu există grup fără organizare, fără conducere. Așadar, cum trebuie pusă problema?
Ca să putem răspunde bine la întrebările cu privire la conducerea bisericii, trebuie să vorbim mai întâi despre ce este biserica, pentru că biserica se deosebeşte de orice altă organizaţie de pe pământ, de orice altă entitate. Biserica nu este o organizație sau o entitate care ține doar de lumea aceasta, de pe pământ, doar de oameni. Biserica are o dimensiune care atinge lumea cerească, veșnicia, biserica este a lui Dumnezeu. Găsim acest lucru atât la 1 Timotei 3:5, „dacă cineva nu ştie să-şi cârmuiască bine casa lui, cum va îngriji de biserica lui Dumnezeu?“, cât și la 1 Timotei 3:15 „să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este biserica Dumnezeului cel viu“. În continuare, la versetul 16, se vorbeşte despre „taina evlaviei“, despre taina unei vieţi cu adevărat religioase, cu adevărat sfinte. Secretul unei astfel de vieţi este însuşi Cristos – El este „cel care a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost proclamat printre neamuri, a fost văzut în lume, şi a fost înălţat în slavă“. Biserica este biserica Dumnezeului cel viu, este o comunitate de oameni care îl au ca Stăpân pe Cel înălţat la dreapta Tatălui. Luând o altă expresie din epistolele apostolului Pavel, biserica este „trupul lui Cristos“. Când vorbim în felul acesta despre comuniunea celor răscumpăraţi, avem în vedere două lucruri: Cristos este prezent, iar cei care alcătuiesc trupul au părtăşie unii cu alţii, au legături unii cu alţii, aşa cum au legături mădularele în trup. Este evident că, întrucât Cristos este capul trupului, răspunsul fundamental la întrebarea „cine conduce biserica?“ este unul singur: biserica o conduce Cristos. Nu există alt răspuns adevărat la această întrebare. Însă de aici încolo lucrurile se complică, pentru că vine următoarea întrebare: „cum conduce Cristos biserica? Un singur răspuns este adevărat: Cristos conduce biserica prin Cuvântul Lui, prin Sfânta Scriptură. Așadar, când vorbim de conducere în biserică trebuie să începem de la cap, de la Cristos, de la Cel înălţat. Când vorbim de oameni având această răspundere de conducere, trebuie să ne amintim că ea este întotdeauna derivată de la El, şi este întotdeauna în supunere strictă faţă de Cuvântul Celui care este capul bisericii. Deci Cristos conduce Biserica prin Cuvântul lui, prin Sfânta Scriptură. Oamenii care pot purta răspunderea conducerii în biserică sunt, în mod foarte specific, acei oameni care au caracterul şi cunoaşterea de a învăţa şi a aplica în vieţile tuturor Cuvântul lui Dumnezeu. Niciodată, deci, nu este vorba despre puterea unor oameni, nu este vorba de stăpânirea unor oameni, ci întotdeauna este vorba despre stăpânirea lui Cristos, despre puterea lui Cristos, despre autoritatea lui Cristos. Cea mai mare grijă a bisericii aceasta trebuie să fie: grija față de Cuvânt – aşa îşi exercită Cristos autoritatea în trupul lui, în biserica Lui.
Apostolul Pavel vorbește în acest text despre episcopi. Pentru audienţa dintre neamuri din veacul întâi, acest cuvânt, „episcop“, era un cuvânt obişnuit și se referea la conducătorul unei regiuni, la cel care supraveghează. (Este un cuvânt compus, „a vedea asupra“, așa cum cuvântul „microscop“ se referă la a vedea lucruri mici, iar cuvântul „telescop“ se referă la a vedea lucruri la depărtare.) Persoana care are acest titlu, „episcop“, are această răspundere de a veghea asupra lucrurilor, de a le „supraveghea“ („supraveghetor“). Așadar, acesta este rolul pe care îl prezintă apostolul Pavel cu privire la conducătorii bisericii.
Textul din 1 Timotei 3:1-7 trebuie să fie citit în legătură cu textul din 1 Timotei 5:17-22: „Prezbiterii care cârmuiesc bine să fie învredniciţi de îndoită cinste, mai ales cei ce se ostenesc cu propovăduirea şi cu învăţătura pe care o dau altora. Căci Scriptura zice: „să nu legi gura boului când treieră bucate“ şi „vrednic este lucrătorul de plata lui“. Împotriva unui prezbiter să nu primeşti învinuire decât din gura a doi sau trei martori. Pe cei ce păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă frică. Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu, înaintea lui Cristos Isus şi înaintea îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri, fără vreun gând mai dinainte, şi să nu faci nimic cu părtinire. Să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă, şi să nu te faci părtaş păcatelor altora: pe tine însuţi păzeşte-te curat.“ Atât cuvântul „episcop“, cât şi cuvântul „prezbiter“, precum şi cuvântul „păstor“ se referă la aceeaşi responsabilitate, la aceeași persoană, subliniindu-se responsabilităţile pe care acea persoană le are. Ca episcop, are responsabilitatea de a supraveghea, ca prezbiter, este unul care are experienţă şi înţelepciune, ca păstor, are responsabilitatea de a purta de grijă, de a hrăni, de a conduce într-o anumită direcție. Toate acestea se adună şi se referă la acelaşi om, la aceeași slujbă.
Studiind textele Scripturii în mod comparativ cu texte din aceeaşi vreme, din lumea greco-romană, se poate observa că aceste trăsături ale caracterului unui episcop sunt foarte asemănătoare cu trăsăturile de caracter pe care le cerea împăratul/cezarul atunci atunci când căuta să desemneze generali. Asemănarea este deosebit de sugestivă: un grup de oameni care au o misiune pe viaţă şi pe moarte are nevoie de un om cu astfel de calităţi. Avem aici un om scrutat din toate unghiurile, descris din toate părţile în amănunţime. De ce toate aceste trăsături de caracter? Slujirea ca şi conducător în biserică are nevoie de toate lucrurile acestea, misiunea lui solicită, impune toate lucrurile prezentate aici.
„Fără prihană.“ Ce vrea să spună? Nici unul dintre membrii bisericii nu este perfect – asta ştim cu toţii. Toţi suntem pe calea spre desăvârşire, dar nici unul nu am ajuns încă acolo. Așadar, deși această expresie nu vrea să spună că episcopul, păstorul, trebuie să fie perfect, omul acesta (sau oamenii aceştia, pentru că întotdeauna sunt mai mulţi) trebuie să fie deasupra oricăror critici. Și în viaţa lor există greşeli (aşa cum am văzut în capitolul 5), dar nici cei dinăuntru şi nici cei din afară nu au la îndemână lucruri rele care persistă și pe care să le poată folosi împotriva lor.
„Soțul unei singure soții.“ Aceasta este o expresie care dă multă foarte multă frământare şi bătaie de cap. Apostolul Pavel a ales să pledeze în felul în care a făcut-o pentru a fi deosebit de cuprinzător. Pe de o parte, prezbiterul/păstorul/episcopul nu poate fi în slujba aceasta dacă a avut înainte o căsătorie care a eşuat. Pe de altă parte, el nu poate fi poligam (nu poate avea mai multe soții). În vremea de astăzi este rar acest lucru, dar în secolul întâi, deși nu între creştini, ci în afara bisericii, exista această practică.
„Cumpătat, înţelept, vrednic de cinste.“ Acestea trei descriu o viaţă ordonată, o viaţă fără excese, o viaţă moderată, o viaţă ţinută sub control. Sunt nişte oameni care dau dovadă de stăpânire de sine, au un comportament înţelept. Slujirea ca şi conducător al bisericii impune o astfel de disciplină, de restrângere, de moderare, de ţinere sub control a propriei vieţi. Aceasta se referă la toate domeniile vieții. Se referă la modestie (cu privire la aspectul exterior, la modul cum se îmbracă, la modul cum vorbește și se poartă), se referă la modul cum își folosește timpul (ceasurile dintr-o zi, lunile dintr-un an – când te uiţi la anii vieţii tale, care sunt perioadele risipite? cât de eficiente au fost zilele din viaţa ta?). Cât de bine ai folosit tot ceea ce a pus Dumnezeu în tine?
„Primitor de oaspeţi.“ În secolul întâi îl vedem pe apostolul Pavel călătorind foarte mult. Și ceilalţi apostoli au făcut-o, iar mai târziu, de-a lungul istoriei, şi alţii au călătorit la fel. Lucrarea misionară are nevoie de aceste posibilităţi de găzduire.
„În stare să înveţe pe alţii.“ Întotdeauna lucrarea şi slujirea ca şi conducător în biserică presupune lucrul cu Cuvântul lui Dumnezeu – aşa conduce Cristos Biserica: prin Cuvântul Lui -, iar oamenii care sunt verigă acolo trebuie să fie oameni ai Cuvântului, oameni ai Scripturii, dăruiţi în a o înţelege, pentru a o putea trăi, pentru a o putea proclama şi pentru a-i putea învăţa pe alţii. Apostolul Pavel reia și insistă asupra acestui lucru: „ce ai auzit de la mine, în faţa multor martori, încredinţează la oameni de încredere, care să fie în stare să înveţe şi pe alţii“ (2 Timotei 2:2). Aşa rămâne întotdeauna Cristos conducătorul în biserică, aşa rămâne biserica sănătoasă, aşa rămâne biserica în voia Lui, în măsura în care are oameni care sunt în stare să-i înveţe pe alţii. Aşa cum pentru Pavel a fost o prioritate să-l înveţe pe Timotei – şi pe alţii – Cuvântul lui Dumnezeu, aşa trebuie să fie în orice biserică din partea fraţilor care slujesc în conducerea ei: învăţarea altora pentru ca şi aceia să poată învăţa pe alţii la rândul lor. Numai în măsura în care Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde viaţa noastră, ajunge peste tot, numai în măsura aceea biserica ascultă de Cristos, trăieşte după Cuvântul lui Cristos. Apostolul Pavel le scrie celor din Colose: „Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea, învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră“ (Coloseni 3:16).
„Să nu fie nici beţiv, nici bătăuş, nici doritor de câştig mârşav… nu gâlcevitor, nu iubitor de bani“. Toate acestea sunt negative – nu se poate să slujeşti ca şi conducător în biserică şi să fii certăreţ, să fii bătăuş (e vorba de bătaie fizică), nu se poate să-ţi placă băutura, nu se poate să iubeşti banul, să iubeşti modalităţi de a-i câştiga pe nedrept (aceasta înseamnă „câştig mârşav“). Toate acestea sunt destul de clare, destul de ușor de înțeles.
„Să fie blând.“ În mijlocul atâtor rele, aici este o trăsătură pozitivă – blândețea. Apostolul Pavel mai folosește acest termen când le scrie corintenilor – „eu, Pavel, văr rog, prin blândețea și bunătatea lui Cristos…“ (2 Corinteni 10:1). El caută să sintetizeze ceva din viaţa Mântuitorului care să-i determine pe alţii să facă ceva bine. Blândeţea este acea trăsătură de caracter care te pune şi pe tine la treabă. Mântuitorul face şi El acelaşi lucru – aşa ne spune Evanghelia după Matei: „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima.” (Aşa stau lucrurile: întotdeauna marele Păstor trebuie să se oglindească cât mai mult în „micul“ păstor, Episcopul în episcopi.)
Până aici, toate au fost lucruri personale în legătură cu caracterul Lui, definite fie pozitiv, fie negativ. Urmează acum ceva despre casa lui. Noul Testament construiește o asemănare între casa omului şi biserica Domnului. Aşa cum casa are nevoie de chivernisire, de conducere, de îngrijire, tot la fel are şi biserica: de biserică trebuie să te îngrijeşti, biserica, aşa cum scrie, are nevoie să fie cârmuită, condusă. Modul în care se verifică un conducător este prin casa lui – ascultarea copiilor, supunerea lor.
Urmează două avertismente, și în legătură cu amândouă este menţionat cel rău, diavolul. „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând.“ Mai departe, la capitolul 5, apostolul Pavel îi scrie lui Timotei: „să nu-ţi pui mâinile peste nimeni cu grabă“. Este nevoie de timp – un astfel de portret, o astfel de statură se formează în ani. Slujirea ca şi conducător are primejdii mari, iar aici este menționată una dintre ele, îngâmfarea. Slujirea ca şi conducător presupune autoritate, conducere îngrijire. Aşa cum a căzut Lucifer (la aceasta se referă „osânda diavolului“), aşa poţi cădea şi tu şi aşa pot cădea şi eu. Acesta este motivul pentru care apostolul Pavel spune că este nevoie de timp, ca toate acele trăsături să se aşeze bine în viaţa unui om, înainte ca el să ajungă să slujească în biserica lui Cristos. Celălalt lucru cu privire la care este menţionat diavolul se referă la mărturia pe care trebuie să o aibă un conducător înaintea celor din afară. „Trebuie să aibă și o bună mărturie din partea celor din afară, pentru ca să nu ajungă de ocară și să cadă în cursa diavolului.“ Diavolul mereu întinde curse – înaintea bisericii, înaintea conducătorilor bisericii. Un mod în care diavolul caută să-i prindă în cursă pe conducătorii bisericii este prin stricarea mărturiei bune. În felul acesta, respectul și credibilitatea lor sunt afectate. Desigur, uneori stricarea mărturiei vine din afară – apostolul Pavel spune în altă parte: „în măsura în care atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii“ – cu alte cuvinte, putem face doar ceea ce depinde de noi. Mai mult, în vremuri sau situații de prigoană, Mântuitorul spune că „oamenii vor spune lucruri rele și neadevărate despre voi“, iar atunci sunteți „ferice“. Așadar, nu întotdeauna cei dinafară vor spune adevărul despre ce este înăuntru. Mântuitorul ne-a trimis ca pe nişte miei în mijlocul lupilor – ce este în afară nu este prieten ci este duşman. Cu toate acestea, noi trebuie să veghem ca mărturia noastră să fie bună. Se poate ca oamenii să spună răutăți și minciuni, dar noi nu trebuie să le oferim bază pentru ele. Trebuie să evităm cursele diavolului.
Toate aceste trăsături de caracter și relații cu cei din casa lui sau din jurul lui, precum și cu cei „din afară“ sunt fundamentale pentru conducerea bisericii. Potrivit cu învăţătura Noului Testament, conducerea în Biserică este un dar de la Dumnezeu (Romani 12, 1 Corinteni 12). O astfel de slujire este dificilă, întâmpină primejdii și greutăți. Toate acestea subliniază cât de complexă este lucrarea în biserică, și care este statura pe care trebuie s-o aibă cineva pentru a putea lua hotărâri în biserică, pentru a putea duce biserica mai departe, înainte. În biserica Dumnezeului cel viu, în biserica lui Cristos, aşa trebuie să stea lucrurile. Rugăciunea noastră este cu privire la fraţii pe care îi avem în această slujire.