Rugăciunea în biserică – 1 Timotei 2:1-7
Școala duminicală – 7/3/2016
Versetul de aur: 1 Timotei 2:1-2
Apostolul Pavel îi scrie această scrisoare lui Timotei, un tânăr lucrător, păstor de la Efes, pentru a-l învăţa „cum să te porţi în casa lui Dumnezeu“ (1 Timotei 3:15 – „dacă voi zăbovi, să ştii cum trebuie să te porţi în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului cel viu, stâlpul şi temelia adevărului“). Așadar, cum să te porţi în casa lui Dumnezeu? Care sunt lucrurile de care tu, sau unul din oamenii din casa lui Dumnezeu, conducător în casa lui Dumnezeu, trebuie să ţii seama atunci când îţi faci lucrarea, şi cum îi înveţi pe ceilalţi din casa lui Dumnezeu să se poarte?
Până la acest punct în scrisoare, apostolul Pavel l-a ajutat pe Timotei să aşeze două lucruri de bază în viaţa lui şi în viaţa bisericii. Mai întâi, în casa lui Dumnezeu Cuvântul lui Dumnezeu trebuie învăţat şi explicat cât mai corect, iar în al doilea rând în casa lui Dumnezeu harul lui Dumnezeu trebuie să aibă un rol central (aici apostolul Pavel se dă exemplu pe el – cum a lucrat harul lui Dumnezeu în viaţa celui mai mare păcătos, cum dintr-un hulitor, dintr-un prigonitor, dintr-un batjocoritor a ajuns un propovăduitor, un apostol, un învăţător al neamurilor). În continuare, apostolul Pavel vorbeşte despre ordinea din biserică, vorbeşte despre locul rugăciunii, vorbeşte despre relaţia dintre bărbaţi şi femei, vorbește despre conducătorii bisericii – despre episcopi – şi apoi despre toţi ceilalţi. În casa lui Dumnezeu există ordinea pe care o lasă Dumnezeu.
Apostolul Pavel începe să vorbească despre rugăciune – și spune că ea trebuie să fie pe primul loc. Gândindu-ne la timpul pe care-l petrecem împreună la adunare, la sunt lucrurile pe care le-am pune pe primul loc, sau care ar fi lucrurile care ar trebui să ne preocupe cel mai mult, putem mărturisi greşeala la acest punct: nu ne sare gândul imediat la rugăiune. Ne gândim la toate celelalte pe care le avem, și dintre care cele mai multe sunt bune, iar unele sunt obligatorii – însă trebuie să ne asigurăm că le punem în ordinea corectă. Trebuie să aşezăm în inima noastră, în lucrarea noastră, pe primul plan, pe primul loc, rugăciunea.
Când vorbește despre rugăciune, apostolul Pavel foloseşte patru cuvinte și fiecare din aceste cuvinte descrie această lucrare din viaţa bisericii arătând un alt aspect al ei – „rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri“. În termeni generali, rugăciunea este comunicarea cu Dumnezeu – îi spun Domnului ce este în inima mea, lucrurile din viaţa mea, aduc înaintea Domnului toate poverile mele, tot ceea ce cred că trebuie să-i spun. Aceasta este rugăciunea: comunicarea cu El, comuniunea cu Dumnezeu. Al doilea cuvând, „cereri“, este probabil cel mai ușor de explicat – întâlnesc o problemă, o nevoie, un necaz, şi cer de la Dumnezeu ajutorul, intervenţia Lui. Vorbim despre „mijlociri“ atunci când ne rugăm pentru alţii – pentru fraţii noştri, pentru copiii noştri, pentru părinţii noştri, pentru prietenii noștri, pentru alţi oameni pe care-i cunoaştem. Mijlocim pentru ei având în vedere situația sau împrejurarea în care se află, fie că sunt bolnavi, fie că sunt departe de Domnul, fie că sunt departe de noi, şi așa mai departe. Apoi, în rugăciunile noastre mulțumim – pentru harul și darurile lui Dumnezeu, pentru o rugăciune ascultată, epntru bucurie sau belșug. În viața bisericii trebuie să fie prezente toate acestea – dar rugăciunea mai are o misiune, pentru că adesea rugăciunea îţi este ascultată pe de-o parte, pe de altă parte viaţa poate să fie cu bucurie cu belşug, şi atunci e o rugăciune de mulţumire, în viaţa Bisericii toate acestea -comunicăm cu El, Îi cerem ajutorul în nevoile noastre, mijlocim pentru alţii şi Îi mulţumim pentru tot ce ne-a dat.
În versetele pe care le-am citit apostolul Pavel îl ajută pe Timotei să înţeleagă de ce rugăciunea trebuie să fie cel mai important lucru în ordinea din biserică și care sunt lucrurile importante pentru care biserica trebuie să se roage. În primul rând, biserica trebuie să se roage pentru oamenii așezați în funcții de conducere în societate – în felul acesta Dumnezeu ne face şi pe noi parte în împlinirea planului Său, a voiei Sale cu privire la toţi oamenii. În această lume în orice vreme există conducători de popoare, și oamenii aceia iau hotărâri care influenţează viaţa popoarelor, viața omenirii. Până la aşa nivel vrea Dumnezeu să ne facă părtaşi, iar felul în care noi avem ceva de spus în odăiţa conducătorului, sau în sala de şedinţe a legiuitorilor, este prin rugăciunile noastre. În felul acesta noi, cei de aici, o mână de oameni, avem ceva de spus în locurile cele mai înalte din lume: rugându-ne pentru oamenii aceia. Acesta este primul dintre motivele pentru care rugăciunea trebuie să fie pe primul loc – ceea ce ne rugăm noi aici are o influenţă în cele mai înalte locuri din această lume. Apostolul Pavel nu doar că îi spune lui Timotei să se raoge pentru împăraţi și pentru cei aflați în poziţii de conducere, ci îl învață și cum trebuie să se roage. Fiecare dintre noi dorim să trăim un anumit fel de viaţă, și uneori ceea ce e în mintea noastră poate fi greşit – de aceea apostolul Pavel arată care sunt lucrurile pe care le are Dumnezeu în vedere pentru poporul Său: „o viaţă paşnică şi liniştită, dusă cu toată evlavia şi cu toată cinstea“. Care este idealul tău de viaţă? Cum te gândeşti că ar fi cel mai bine? Gândește-te la aceste descrieri ale vieţii pe care Dumnezeu o doreşte pentru poporul Său, pentru copii Săi. Mai întâi, apostolul Pavel vorbește despre „o viaţă paşnică şi liniştită“. Dumnezeu nu vrea viaţă frământată, zbuciumată. Apoi, el vorbește despre evlavie și cinste – nu o viață în plăceri și risipă, în rușine și josnicie, ci o viață curată și trăită în demnitate, cu respect unul pentru celălalt. Aceasta este viața în cea mai frumoasă lumină: pace, liniște, evlavie și cinste. Cheia pentru toate acestea este rugăciunea. Hotărârile conducătorilor afectează viaţa mea şi viaţa ta – viaţa fiecăruia. Ceea ce pot face eu în legătură cu hotărârile lor este să mă rog – în biserică, noi, cei credincioși, ne rugăm pentru conducătorii din această lume, având în vedere dorința după o viață trăită în pace și liniște, cu evlavie și cinste. Așadar, rugăciunea pentru cei din funcţii de conducere trebuie să fie una dintre lucrările permanente ale bisericii – acesta este primul motiv pentru care apostolul Pavel îi cere lui Timotei să înveţe biserica să se roage.
Al doilea motiv pentru care apostolul Pavel îi cere lui Timotei să înveţe biserica să preţuiască rugăciunea este acela că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să ajungă la mântuire, să ajungă „la cunoştinţa adevărului“. Pentru cei pe cei pe care-i cunoşti şi pe care-i întâlneşti, pentru aceia trebuie să te rogi, pentru mântuirea lor. Apostolul Pavel folosește expresia „să vină la cunoştinţa adevărului“, și el explică mai departe ce vrea să spună prin „adevăr“ – este un singur Dumnezeu, este un singur Mijlocitor, și acela s-a dat ca jertfă de răscumpărare pentru noi, moartea Lui este preţul de răscumpărare din robia noastră. Acesta este adevărul Evangheliei, iar apostolul Pavel a fost trimis la neamuri cu acest adevăr. Poate că este greu pentru noi, astăzi, săvedem imensitatea misiunii lui. El era un evreu creştin, era trimis de Mântuitorul la păgâni. Fiecare ştim cât de greu îşi schimbă omul ideile – cum ar fi să ți se ceară să te duci la popoare, la neamuri care cred că altul este adevărul, și să le ceri să-și schimbe ideile? Dacă vă amintiţi din anii de şcoală, când aţi învăţat despre istoria fiecărui popor, despre viaţa fiecărui popor, despre zeii fiecărui popor, despre practicile fiecărui popor, despre războaiele fiecărui popor, dacă reuşiţi să vă aduceţi aminte cum era în veacul întâi, câte popoare, câte obiceiuri, câte idei, câte practici, şi apoi să vă gândiți că este cineva, este unul pe care Mântuitorul îl trimite la toţi să-i înveţe că adevărul este altul! Ne dăm seama astfel de imensitatea provocării, a misiunii lui, a răspunderii lui.
Cartea Faptele apostolilor prezintă începutul misiunii lui Pavel printre neamuri și se poate vedea cât de greu a fost și cât de diferit în fiecare loc. În capitolul 14, când ajunge la Listra, Domnul face o minune prin Barnaba şi prin Saul, iar ceea ce se întâmplă ca urmare a acestui lucru este că oamenii aceia au crezut că s-a coborât Zeus (Jupiter), cel mai mare dintre zei, la ei, împreună cu purtătorul lui de cuvânt, Hermes, și se pregăteau să le aducă jertfe. Așadar, vii să faci o lucrare, Dumnezeu face o minune, şi oamenii înţeleg complet pe dos ce se întâmplă! Iată ce le-au spus Pavel și Barnaba (Fapte 14:15): „Oamenilor, de ce faceţi lucrul acesta? Și noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceţi de la aceste lucruri deşarte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul, pământul şi marea, şi tot ce este în ele.“ La Filipi a întâlnit o roabă care avea un duh de ghicire (Fapte 16:20-21) și, pentru că scoate duhul din ea, are de-a face cu mânia stăpânilor ei, pentru că ei astfel își pierdeau câștigul. De același lucru se lovește la Efes – argintarii își pierdeau câștigul dacă oamenii nu se mai închinau zeiței Diana. Apoi, la Atena găsește oameni care nu făceau altceva decât să vorbească despre ce noutăți mai sunt (Fapte 17) și care își bat joc de el atunci când le vorbește despre învierea morților (Fapte 17:32) – trupul să învie? dar ei știau că trupul este „închisoarea sufletului“, ceva de care abia aștepți să scapi, nu să te trezești că învie! Acestea sunt doar câteva exemple despre ce înseamnă misiunea de a-i aduce pe oameni la cunoștința adevărului. Dacă citim epistolele, vom vedea câte probleme sunt și mai departe, cât de greu se schimbă mentalitatea oamenilor. Dar aceasta este misiunea bisericii, aceasta a fost lucrarea lui Pavel, apoi lucrarea lui Timotei şi apoi a tuturor – să înveţe pe oameni adevărul. În credințele oamenilor de oriunde există anumite concepţii, anumite practici, anumite lucruri care intră în conflict direct, în coliziune directă cu adevărul Evangheliei – aceasta este provocarea bisericii în fiecare generaţie: să vestească adevărul. Fiecare popor, fiecare grup de oameni are concepţiile lui, iar biserica – atât prin lucrătorii ei cât şi prin toţi membrii ei – are această datorie de a duce adevărul: este un singur Dumnezeu, Unul singur, iar între noi şi El este un singur Mijlocitor, omul Isus Hristos, care, prin moartea și învierea Lui, ne-a câştigat răscumpărarea. Acesta este adevărul Evangheliei, cu privire la Dumnezeu cu privire la om, cu privire la mântuire, cu privire la legătura cu Dumnezeu.
Noi ştim că schimbarea concepţiei unui om nu stă în puterea noastră, ci în puterea lui Dumnezeu, de aceea rugăciunea, cererea, mijlocirea şi mulţumirea trebuie să fie pe primul loc în practica noastră, în părtăşia noastră laolaltă. Atunci când vorbim despre rugăciune, de cele mai multe ori rugăciunea este şi un subiect de pocăinţă, pentru că ea nu este în măsura în care ar trebui să fie în viaţa poporului lui Dumnezeu. Unul dintre motivele principale pentru care biserica este slabă este viaţa ei de rugăciune, iar acolo unde biserica este puternică unul dintre motive pentru care este puternică este rugăciunea.
Rugăciunea este lucrul care vine „înainte de toate“ în viața bisericii. Biserica trebuie să se roage pentru conducătorii poporului – pe ei trebuie să îi aducem în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, ca să putem duce o viaţă paşnică şi liniştită, pe care s-o trăim cu toată evlavia, cu toată cinstea, pentru slava lui Dumnezeu.