Apărarea credinței (2) – Fapte 17.15-34
Versetul de aur: Fapte 17.23
Școala duminicală, 2/28/2016
Continuăm să citim din Cuvântul lui Dumnezeu din cartea Fapte, despre felul în care primi creștini și-au apărat credința. Acesta este cel de al doilea mesaj pe această temă. În meditația trecută am parcurs prima parte, în care am învățat de la Ștefan, din cuvântul lui de apărare înaintea Soborului – felul în care un om al lui Dumnezeu, un diacon din biserică, și-a apărat credința atunci când a fost acuzat pe nedrept, un om care le-a subminat toate presupozițiile, un om care a folosit biciul când s-a apărat. Apoi am trecut la cuvântarea lui Pavel din sinagoga din Antiohia Pisidiei, o cuvântare în care apostolul lui Dumnezeu caută să-și apere credința ținând seama de ceea ce caută fiecare om: dorința lui de împlinire, de o viață trăită din plin – toate acestea găsindu-le, potrivit cu ceea ce spune Pavel, numai în Cel care a fost trimis, numai în Isus. Urmează alte trei exemple din cartea Fapte, mai întâi în capitolul 14, despre ceea ce se întâmplă la Listra, apoi ce se întâmplă la Atena (capitolul 17), iar apoi un text din capitolul 26, ce se întâmplă la Cezareea, Pavel înaintea lui Agripa. În primul caz, vedem că îți poți apăra credința printr-o minune pe care Dumnezeu alege s-o facă prin tine, apoi, în al doilea, vedem cum îți poți apăra credința căutând să pătrunzi în mintea omului, să-i citești gândurile și să știi ce pas trebuie să faci, și, în ultimul rând, vedem cum îți poți apăra credința prin mărturia ta personală – spui altora cum te-ai întâlnit cu Cristos, ce ți-a spus, cum te-a schimbat. Acesta este drumul de parcurs în această meditație.
Evenimentul din Listra este cunoscut. Acolo, prin Pavel și prin Barnaba, Domnul a făcut o minune. În Listra era un olog din naștere, un om care nu a putut umbla niciodată, iar Pavel îi dă porunca să se ridice în picioare. Omul s-a ridicat dintr-o săritură. (Un eveniment similar este descris în Faptele apostolilor 3:8, unde Petru și Ioan se suie la templu să se roage și pe drum, la o poartă, era un olog; Petru spune: „aur și argint nu am, dar ce am îți dau, îți poruncesc în Numele lui Isus să te faci bine“ – și ologul s-a ridicat. Luca este deosebit de atent în construirea cărții: dacă așa a lucrat Dumnezeu prin Petru între evrei, tot la fel lucrează Dumnezeu prin Pavel între ne-evrei, cu alte cuvinte Evanghelia este și pentru unii, și pentru alții, puterea Evangheliei poate lucra și într-un bolnav din Ierusalim, și într-un bolnav din Listra – încheiem aici această paranteză cu privire la Luca și la construirea cărții.)
Atunci când te duci într-un loc, sau când urmează să stai de vorbă cu cineva, caută să înțelegi cât mai bine situația în care urmează să intri, pentru că fiecare cuvânt pe care-l spui, fiecare gest pe care-l faci are rezonanță în celălalt. Așadar, apostolul Pavel și cu Barnaba erau la Listra, iar minunea a avut loc. Noi știm că nu putem controla minunile – dacă Domnul le face, ele au loc, dacă nu, ele nu au loc. În această situație minunea are loc – și ce se întâmplă? Cum a rezonat această lucrare deosebită a lui Dumnezeu în inima păgânilor de acolo din Listra? Cuvântul spune că s-a adunat lume multă, și preotul de la templul lui Jupiter a venit cu taurii să le aducă jertfă, spunând că zeii s-au coborât la ei – pe Pavel îl numeau într-un fel, iar pe Barnaba în alt fel: unul era Mercur, iar celălalt era Jupiter, unul era purtătorul de cuvânt, iar celălalt era conducătorul zeilor, ce se întâmplă? A fost de mare folos faptul că Pavel a știut de legenda care circula în acea parte de lume (din ceea ce spune Pavel, se pare că a știut de ea). În provincia mare a Galatiei, în regiunea Licaoniei, circula următoarea legendă: cândva, Zeus și Mercur au între oameni, prin sate. Ei au venit să caute găzduire, deghizați ca și călători, și nu i-a primit nimeni. Într-un târziu, doi bătrâni, Filimon și Baucis, i-au primit în casa lor, s-au purtat frumos cu ei, le-au dat de mâncare și i-au găzduit. Atunci, zeii se arată cine sunt și le cer acestor doi bătrânei să-și exprime o dorință, care le va fi îndeplinită. Ce ocazie! Bătrâneii spun că ar vrea să fim preoți la templul zeilor. Legenda spune că Jupiter și Mercur i-au făcut mari preoți pe acești doi bătrâni la templul din cetate, iar tuturor ceilalți oameni din sate le-a inundat casele. Această legendă este vie în mintea lor atunci când Barnaba și Saul ajung în cetate și are loc minunea, așadar oamenii își zic că zeii au venit din nou și, dacă nu sunt primiți bine, vine ploaia, vine inundația, vine pedeapsa, așa că merg toți la templu, cu taurii, să aducă jertfe ca să fie bine. Aceasta este rezonanța din mintea ascultătorilor păgâni, care nu știu cine este Moise, cine este Iona, cine este Cristos, nu știu nimic din istoria iudeo-creștină, ei știu legendele lor. Cum duci o așa audiență de la așa idei neadevărate la Dumnezeul Cel viu? Apostolul le spune: „oameni buni, noi suntem oameni ca și voi – întoarceți-vă de la aceste lucruri deșerte la Dumnezeul cel viu“. Apostolul are o expresie care trebuie citită cu atenție (Fapte 14:15): „Oamenilor, de ce faceți lucrul acesta? Și noi suntem oameni de aceeași fire cu voi; noi vă aducem o veste bună, ca să vă întoarceți de la aceste lucruri deșerte la Dumnezeul cel viu, care a făcut cerul pământul și marea, și tot ce este în ele.“ Cu alte cuvinte, Pavel și Barnaba știu de frica din inima lor: când se coboară zeii, e vai de tine. Pavel spune că acestea sunt lucruri neadevărate, „noi nu vă aducem o veste rea, nu tună, nu vine inundația, noi vă aducem o veste bună: dați toate acestea la o parte și veniți la Dumnezeul cel viu“. Așadar, este important să cunoști cât mai bine ascultătorii, ce gândesc ei când aud de Dumnezeu, de lucrarea Lui între oameni. Apostolul Pavel pornește de la acest punct comun și îi conduce la Dumnezeul cel viu. În această situație, singurul punct de contact nu era ce scrie în Scriptură, pentru că ei nu știau ce scrie în Scriptură, ci singurul punct de contact era Dumnezeul care a creat tot – acela este Dumnezeul care nu s-a lăsat fără mărturie, ci a dat ploi din cer, a dat timpuri roditoare, a dat hrană din belșug, și a umplut inimile de bucurie (Fapte 14:17). La acest punct ajunge Pavel cu cuvântarea lui – un om al lui Dumnezeu care-și apără credința înaintea unei audiențe atât de încurcate și de orbite făcând trimitere la felul în care Dumnezeu i-a binecuvântat în trecut, cu ploaie, cu rod și cu bucurie: acela este Dumnezeul cel adevărat.
Din Listra, același lucrător ajunge la Atena, unde are o audiență diferită, oameni mai sofisticați (Fapte 17:18): Unii din filozofii epicurieni și stoici au intrat în vorbă cu el, și unii ziceau: „Ce vrea să spună palavragiul acesta?“ Alții, când l-au auzit că vestește pe Isus și învierea, ziceau: „Pare că vestește niște dumnezei străini.“
Cuvântarea are loc la Areopag. Pavel nu ajunge la Atena și, într-o jumătate de oră, le și spune ce și cum, ci Cuvântul spune că Pavel a stat câteva zile acolo, a petrecut ceva vreme în cetate. Atena era cel mai frumos oraș al lumii antice, mai frumos decât Efesul, mai frumos decât Roma, mai frumos decât Corintul, mai frumos decât orice alt oraș, la Atena era Partenonul (și astăzi se mai văd ruinele) – cel mai vestit templu al antichității, și alte locuri de o frumusețe unică. La Atena era școala cea mai bună, cea mai puternică universitate. Atenienii au fost inventatorii libertății civice. Deși Roma a cucerit totul, a oferit Atenei libertate în continuare ca și cetate. Așadar, Atena părea a fi orașul tuturor visurilor mele, cel mai deosebit, cel mai frumos. Spune aceasta Pavel? Cuvântul spune că atunci când se uita la cetatea plină de idoli, lui Pavel i s-a întărâtat duhul. În loc să cadă în extaz înaintea a ce pot face oamenii – așa statui extraordinare -, el deplânge orbirea și idolatria oamenilor. Cu toate acestea, deși despre Pavel se spune că „i s-a întărâtat duhul“, în ceea ce le spune celor din cetate nu vedem un duh întărâtat. Aceasta este o lecție foarte importantă – el vede păcatul până la acoperiș, și îl doare, simte fizic murdăria lui, însă are de câștigat un auditoriu foarte sofisticat. Filozofii atenieni cu care a avut Pavel de-a face earu epicurieni sau stoici. Filozofii epicurieni credeau că viața trebuie trăită urmărind plăcerea, nu este sigur că există Dumnezeu, iar dacă există este undeva departe, nu are grija noastră. Filozofii stoici credeau că în viață trebuie să ai un simț al datoriei, rațiunea trebuie să-ți dicteze tot ceea ce faci. De unde pornește apostolul Pavel atacul sau apărarea într-o așa situație, pe de-o parte întărâtat, iar pe de altă parte atât de sofisticat? Cee le poate spune unor așa oameni – oameni care nu citesc Scriptura, care nu știau că nici măcar că există o Scriptură, oameni care nu au auzit de Isus din Nazaret, oameni care nu credeau în înviere, dar oameni care aveau despre ei înșiși o părere foarte bună (atenienii sunt cei mai luminați, sunt cei mai deștepți, vârful lumii)? Cum stai de vorbă cu oameni care sunt atât de plini de ei? ce le spui? cum te apropii de ei? Apostolul Pavel, stând prin cetate, și-a dat seama că poate exista un punct de început în discuția cu ei (Faptele Apostolilor 17:21): „toți atenienii și străinii care stăteau în Atena nu-și petreceau vremea cu nimic altceva, decât să spună sau să asculte ceva nou“. Erau oameni setoși după noutăți – ce s-a mai întâmplat, cine ce mai spune. Apostolul pornește de la această sete după a afla lucruri noi și le vorbește despre Dumnezeul cel adevărat. În cuvântarea sa face apel la diferite surse. De la filozofii epicurieni ia ideea că, dacă Dumnezeu există, El nu are nevoie de ajutorul omului, de la stoici ia ideea că Dumnezeu este sursa pentru tot ce mișcă în lumea aceasta. Cu o astfel de asistență, trebuie să știe care sunt lucrurile pe care ei le ascultă, și acest lucru este valabil în orice împrejurare: când stai de vorbă cu cineva, pentru a-l putea convinge de adevărul unui lucru trebuie să știi care-i sunt autoritățile, de cine ascultă el, al cui cuvânt îl respectă. Pavel face apel și la unii dintre poeții lor: „suntem din neamul lui…“ (Fapte 17:28). Pavel combină aici două citate luate din autori respectați de ascultătorii lui, de la Epimenide din Creta Pavel ia „în El avem mișcarea și ființa“, iar de la Aratus ia „suntem de neam din Dumnezeu“. Acesta este punctul cu care se atinge auditoriul – apostolul Pavel reușește să facă o mișcare care pune asistența în derută. Dacă Dumnezeu este așa, dacă în El avem totul, în El ne mișcăm, în El trăim, în El existăm, și dacă și noi suntem de neam din El, înseamnă că Dumnezeirea nu este asemenea cu piatra, nu este asemenea cu argintul, nu este asemenea cu aurul – nu, pe Dumnezeu nu-l poți reprezenta cioplind ceva. În acest fel Pavel face praf lauda lor cu frumusețea statuilor și templelor, tot edificiul lor al falei lor este terminat – un argument câștigat pe mâna celuilalt: „dacă credeți că Dumnezeu este așa cum spun poeții voștri, nu se poate să fie adevărat ceea ce ați făcut voi aici“. Ceea ce le cere Pavel, într-un verset foarte cunoscut, este schimbarea minții. Cuvântul spune: „Dumnezeu nu ține seama de vremurile de neștiință, ci poruncește acum oamenilor de pretutindeni să se pocăiască.“ Aceasta înseamnă să nu mai creadă că dumnezeirea este asemenea aurului, argintului sau pietrei cioplite, sau, cu alte cuvinte, să se lase de idoli. De aici Pavel merge un pas mai departe: acest Dumnezeu l-a trimis pe Isus, l-a înviat din morți și va judeca lumea prin El. La acest cuvânt asistența nu mai face față și pleacă.
Cât știu eu și cât știi tu despre cei cărora le spunem despre Isus? Să căutăm să știm cât mai mult. Apostolul Pavel ne dă o lecție de apărare a credinței creștine într-un context păgân filozofic unic. Trebuie să fim gata pentru trei răspunsuri – unii nu vor crede, unii vor spune că ar vrea să audă mai mult despre aceasta, dar… altădată, iar unii vor crede. Caută ca lucurile care sunt în viața ta să ajungă și la celălalt, pe căi de acces pe care le ascultă.
O altă cale de apărare a credinței – și una dintre cele mai eficiente modalități de apărare a credinței – este mărturia personală: să spui cum a lucrat Cristos în viața ta, cum te-ai întâlnit tu cu El, cine ai fost și cine ești. Pentru aceasta este important, esențial, să poți dovedi o schimbare, o diferență: acesta am fost, și acesta sunt acum, și Cristos este responsabil pentru aceasta. Așadar, apostolul Pavel este în închisoare la Cezareea (Fapte 26). Pavel a fost judecat de Felix, apoi de Festus (când acesta a venit ca guvernator). În această perioadă Festus îi are ca oaspeți pe Agripa și pe Berenice (acest cuplu este un cuplu monstruos, pentru că Berenice era sora lui – un rege care trăia în incest cu sora lui), iar apostolul Pavel este adus înaintea lor să le vestească Evanghelia. În Fapte 26:25-26, spune astfel: „Nu sunt nebun, prea alesule Festus“, a răspuns Pavel. „Dimpotrivă, rostesc cuvinte adevărate și chibzuite. Împăratul știe aceste lucruri, și de aceea îi vorbesc cu îndrăzneală, căci sunt încredințat că nu-i este nimic necunoscut din ele, fiindcă nu s-au petrecut într-un colț.“ Când eu stau de vorbă cu cineva trebuie să fac la fel: să-i spun cuvinte adevărate și cuvinte chibzuite, cuvinte pe care le-am cântărit bine. Deși sunt în prezența lui Festus, Agripa este interlocutorul principal (Pavel nu i se adresează deloc lui Berenice). Pavel își depune mărturia personală – „împărate, cine am fost o știe toată lumea, am crescut în Ierusalim, am fost fariseu după cea mai îngustă partidă a religiei noastre, am fost atât de dedicat încât pe cei ce umblă pe calea aceasta i-am prigonit și i-am aruncat în închisoare, dar în timp ce făceam aceasta în drum spre Damasc m-am întâlnit cu Isus, care mi-a spus: Te-am ales din mijlocul norodului acestuia, și din mijlocul Neamurilor la care te trimit, ca să le deschizi ochii, să se întoarcă de la întuneric la lumină, și de sub puterea Satanei la Dumnezeu, și să primească, prin credința în Mine, iertare de păcate și moștenirea împreună cu cei sfințiți“ (aici, în Fapte 26:17-18, apostolul Pavel deschide o ușă prin care spune în detaliu ce i-a spus Cristos pe drumul către Damasc). Mai departe, continuă Pavel, „eu sunt astăzi în lanțuri pentru că predic aceste lucruri, arătând că ceea ce a spus Domnul prin Moise și prin prooroci a avut loc, s-a împlinit; eu predic aceasta și celor din poporul Israel, dar predic și Neamurilor, și de aceea vor să mă omoare evreii“. Apostolul Pavel folosește o împrejurare în care putea să se apere pe sine, să iasă din lanțuri, în interesul salvării lui Agripa: interesul lui major nu este eliberarea proprie, ci încreștinarea lui Agripa. Cuvântarea se încheie în felul următor (Fapte 26:28-29): „Și Agripa a zis lui Pavel: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creștin!“ „Fie curând fie târziu“, a răspuns Pavel, „să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toți cei ce mă ascultă astăzi să fiți așa cum sunt eu, în afară de lanțurile acestea.“ Pavel știa că Agripa credea ce scrie în prooroci, ce scrie în cărțile lui Moise, știa că Agripa știa despre Isus, că Agripa știa și despre el, și astfel și-a construit argumentul: „totul se datorează întâlnirii mele cu Cristos, și acum poți să vezi că dintr-un prigonitor am ajuns un apostol pentru toată lumea, pentru toate neamurile; schimbarea este atât de mare încât cei cu care lucram odată acum vor să mă omoare, cei cu care eram prieteni odată mă resping, uneltesc împotriva mea“. Mărturia personală are forță, are valoare, numai și numai dacă se poate vedea schimbare în felul acesta: acesta ai fost înainte de întâlnirea cu Cristos, și acesta ești acum, după ce l-ai întâlnit pe Cristos. Așa se vede că lucrurile despre care vorbești merită luate în seamă.
În felul aceasta și-au apărat credința primii creștini. Ștefan în Iersualim, Pavel în Listra, la Atena, înaintea lui Agripa – toate acestea sunt modele pentru noi. Este nevoie de pregătire, de cunoașterea Cuvântului, și de versatilitate (capacitatea de adaptare la diferite situații). Trebuie să nu pierdem din vedere scopul – „curând vrei să mă îndupleci să mă fac creștin“ (deși, evident, Agripa trăia în păcat cu Berenice, nu aceea este ținta lui Pavel, după cum și la Atena ținta putea fi alta, dar nu a fost). Să călcăm pe urmele acestor oameni, cerând în lumina lui Dumnezeu ajutorul lui Dumnezeu, așa cum ne-a învățat Mântuitorul. Duhul Sfânt să ne dea cuvintele care trebuie atunci când suntem întrebați, pentru ca El să ne poată folosi și să lucreze schimbarea în cel care ne ascultă.