Școala duminicală, 13 decembrie, 2015
Stăpân peste toţi
Romani 14:7-9
Versetul de aur: Romani 14.9
Cuvântul acesta din Epistola către romani, de la sfârşitul ei aproape, vine şi aduce laolaltă tot ceea ce a vrut să spună Mântuitorul prin apostolul Pavel cu privire la învierea Lui şi la felul în care această biruinţă a Lui se leagă de viaţa omului. Întotdeauna când chemi pe oameni la mântuire, omul crede că tu cauţi să câştigi o discuţie cu el. Şi se poate merge până acolo încât, când aud alţii că stai de vorbă cu cineva, după ce se termină discuţia îl întreabă pe respectivul: Te-a câştigat?
Noi nu credem aşa. Noi credem că nu putem câştiga pe nimeni şi nici nu este indicat să câştigi pe cineva tu, ca om. Noi nu credem că schimbarea pe care omul, prin puterea lui, ar putea s-o facă este veritabilă sau de durată. Nu credem aceasta. Dacă cineva vine la Domnul pentru că cineva, un om, l-a determinat sau l-a convins, să ştiţi că o face numai pentru o vreme. Dacă cineva vine la credinţă, la mântuire, pentru o anumită persoană, să ştiţi că venirea lui nu ţine. Nu este de durată. Când vine încercarea sau când vine ispita, dacă nu de la prima, atunci la a treia, la a patra, renunţă. Este ca în pilda semănătorului. Când a crescut buruiana mai mare decât planta, aceasta s-a uscat şi a murit. Socotim că este nevoie întotdeauna, fără excepţie, de lucrarea lui Dumnezeu pentru ca schimbarea să fie veritabilă. Omul, oricine ar fi el, nu poate produce schimbarea prin puterea lui. Dacă citim dintr-un alt unghi Epistola către romani, căutând să înţelegem starea omului fără Dumnezeu, vom ajunge la un portret urât. Vom avea înaintea noastră descrisă o robie. Apostolul Pavel o punctează foarte concis în capitolul 3: am arătat că toţi, fără excepţie, sunt sub păcat. Şi din această stare, în care păcatul ca şi stăpân puternic, din această stare nu se poate ieşi prin puterea omului, oricine ar fi acel om. Păcatul este mult mai puternic decât omul – şi omul, prin puterea lui, nu-i poate face faţă. Aceasta este concluzia pe care apostolul Pavel o trage.
Când Dumnezeu nu este parte a ecuaţiei, totul se strică. Înrobirea este din ce în ce mai crâncenă şi omul ajunge să fie umplut de tot felul de rele. De aceea, evanghelia mântuirii începe cu lucrarea lui Dumnezeu. Nici unuia dintre noi nu ne cade bine când auzim despre cineva că stăpâneşte. Nu-ţi cade bine, pentru că în mod natural nu accept, nu acceptăm, nu accepţi să fii sub stăpânire. Şi, când citeşi un verset ca acela din 14:9 („Cristos de aceea a murit şi a înviat ca să aibă stăpânire peste toţi“), prima reacţie este: Nu se poate! Nu se poate! Când citeşti Evangheliile şi-L vezi bătut, batjocorit, umilit, zdrobit, răstignit, iar apoi înviat, parcă încă eşti în căutarea unei portiţe să scapi – şi stăpânirea Lui, domnia Lui, să nu aibă de a face şi cu tine.
Când proclamăm evanghelia, de aici începem: de la lucrarea lui Dumnezeu, de la câştigarea mântuirii de către Dumnezeu. Pentru ca să putem visa la libertate, la răscumpărare, la înnoire, trebuie să începem cu Dumnezeu – cu un Tată care Îşi trimite Fiul; cu un Fiu care-L ascultă pe Tatăl şi Se duce. Şi-L ascultă până la capăt. Sângele Lui câştigă mântuirea, iar învierea Lui zdrobeşte moartea şi inaugurează veacul cel nou al mântuirii, în care se trăieşte potrivit dreptăţii, păcii şi Duhului Sfânt. În felul acesta trebuie să punem problema, în orice împrejurare ne-am afla, fie ca aceasta, fie într-un context privat – trebuie să punem problema pornind de la lucrarea Lui Dumnezeu. Noi nu suntem şi nu trebuie să fim niciodată altceva decât nişte simpli mesageri ai lucrării lui Dumnezeu, nişte oameni care răspândim lucrarea lui Dumnezeu, care proclamăm lucrarea Lui. Desigur, pentru ca această răspândire să fie eficace este nevoie mai întâi ca noi să fim transformaţi de ea. Altfel ea nu se vede între oameni – şi va fi ridicol să vorbeşti despre mântuire şi despre schimbare altora dacă tu nu ai trăit-o. Nu poţi vorbi despre eliberare, despre dezrobire, dacă n-ai trăit-o tu. Dar am vrut să începem cu ce a făcut Dumnezeu pentru a aşeza clar că lucrurile despre care vorbim nu sunt lucruri care care credem noi că sunt bune. Nu – ci sunt evenimente obiective, lucrări ale lui Dumnezeu în istorie, pe vremea lui Pilat din Pont. Atunci a fost răstignit Cristos. Atunci a înviat Cristos, atunci a fost înălţat Cristos. Atunci ni s-a câştigat mântuirea odată pentru totdeauna. Atunci s-a dat sfinţilor credinţa care aduce mântuire, odată pentru totdeauna. Nu o inventăm astăzi, nu o completăm astăzi, nu o strâmbăm astăzi. Apostolul Pavel se uită la acel eveniment câştigător de mântuire şi scrie în capitolul 1 din aceeaşi Epistolă: Fraţilor, evanghelia aceasta mi-a fost dată de Dumnezeu s-o predic şi este o evanghelie care Îl are întotdeauna în centru numai pe Fiul lui Dumnezeu. Pe deoparte, aşa cum au promis Scripturile din vechime, El a venit din sămânţa lui David, este Mesia, este Unsul, Cristos. Iar pe de altă parte, când mă uit la El nu pornind de la naşterea Lui, ci de la învierea Lui, Îl văd încoronat în putere, înconjurat de slavă. Şi de atunci, de la înviere, Duhul sfinţeniei, Duhul Sfânt, a inaugurat împreună cu El veacul cel nou. Pentru că avem aceste evenimente fundamentale, lucrări numai ale lui Dumnezeu, tot Pavel va putea spune: „Fraţilor, prin mărturisire cu gura şi prin credinţă din inimă se ajunge la mântuire.“ Aceasta spune în capitolul 10 din aceeaşi Epistolă. Cel care crede în inima lui că Dumnezeu L-a înviat pe Cristos din morţi va primi mântuirea. Omul care se leagă cu inima lui de lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu va avea parte de mântuirea lui Dumnezeu. Atârnă de credinţă, de o credinţă care mă pătrunde până în inimă – mă leagă cu tot ce sunt de evenimentul acela şi de Persoana aceea, de Mântuitorul acela, de Fiul lui Dumnezeu.
La capitolul 4, apostolul Pavel mai adaugă o dimensiune şi El spune aşa în ultimul verset din acel capitol: „Fraţilor, El, Cristos a fost dat pentru fărădelegile noastre, dar a fost ridicat din morţi, a fost înviat, pentru îndreptăţirea noastră“ (4:25). Două lucruri întotdeauna strâns legate: pe deoparte, relele, păcatele, fărădelegile trebuiau ispăşite. Păcatul trebuie curăţat; inclusiv al meu, al tuturor. Aceasta a făcut-o Cristos. Dar aceste rele ofensează şi am nevoie de achitare. Şi Pavel spune: Învierea a lucrat lucrul acesta. El a fost ridicat din morţi şi ridicat la dreapta Tatălui ca să fie între mine – între fiecare dintre noi – şi Dumnezeul Cel Mare, Cel Prea Înalt, singurul Mijlocitor care să vorbească pentru mine, în apărarea mea şi să-I spună vizavi de mine, vizavi de noi: Am murit şi pentru el. Sângele care a curs îl poate curăţa şi pe el. Relele lui le-am purtat Eu. Prin rănile Mele poate fi vindecat şi el, poate fi înnoit şi el. Şi Tu, Tată, în momentul în care el crede aceasta şi în ziua judecăţii vei putea să dai verdictul: Socotit neprihănit, îndreptăţit, justificat.
Mântuirea este un lucru complex. Au fost stricate prea multe ca să se poată rezolva aşa, pe nesimţite, în treacăt. A fost prea adâncă robia, a fost prea mare ofensa pentru a putea vorbi de repararea ei prin puterea omului. De aceea, Fiul lui Dumnezeu întotdeauna a fost şi rămâne răspunsul – singurul răspuns. Dar El este cu noi nu numai la început, ci El este cu noi pe tot drumul. Apostolul Pavel adaugă această nouă dimensiune în capitolul 6 din aceeaşi Epistolă. La versetul 4 el spune în felul următor: Fraţilor, aşa cum Cristos a fost ridicat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa noi să putem să trăim o viaţă nouă – tot aşa noi să putem umbla în noutatea vieţii. Învierea nu doar că l-a biruit pe Diavolul, nu doar că Îl duce pe Cristos la dreapta Tatălui să-mi fie singurul mijlocitor, ci în acelaşi timp constituie pentru mine tiparul, modelul pentru trăirea unei vieţi noi. Aşa cum Cristos, prin Duhul lui Dumnezeu, prin slava lui Dumnezeu, a fost ridicat din morţi la o viaţă care nu mai moare şi moartea nu mai are putere asupra Lui (va spune apostolul Pavel mai târziu în capitolul 6 din Romani), tot aşa şi noi să trăim potrivit cu călăuzirea şi îndemnurile Duhului. Viaţa cea nouă este o viaţă care se bucură de neprihănire, care se bucură de pace şi care se bucură de călăuzirea Duhului Sfânt. Acestea sunt cele trei lucruri pe care Pavel le adaugă şi le completează, ni le arată. În 5:1 el va spune, vizavi de pace: „dacă am fost socotiţi neprihăniţi, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos“. Iar în 8:1 va spune: „toţi aceia care sunt în Cristos au fost eliberaţi de legea Duhului de viaţă, care este în Cristos Isus“.
Să ne cercetăm toţi cu privire la lucrurile acestea. Aceasta este evanghelia care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care o crede (aşa spune Pavel în Romani 1:16) şi nouă nu trebuie să ne fie ruşine de ea. Apostolul Petru, într-o situaţie în care era prins la zid: mă ruşinez, nu mă ruşinez, ce fac, ce spun? (Fapte, capitolul 4), până la urmă a spus: Fraţilor, nu s-a dat omului, sub cer, alt Nume în care să poată fi mântuit, decât Numele lui Cristos.
Ei au spus aceasta. Noi trebuie să spunem aceasta pentru că aşa ne-a învăţat Cristos, când a spus: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine“ (Ioan 14:6). La început, dacă nu ştii prea multe, ai crede că este arogant Cristos: Numai prin El, numai prin El! Dar când vezi care este stricăciunea, care este ruina, cât de profundă este devastarea, îţi dai seama că El şi numai El este cheia, este răspunsul. Nimeni nu a putut face, nu poate face şi nu va putea face ce a făcut El. Apostolul Pavel, gândindu-se la lucrurile acestea, în capitolul 5 din Epistola către efeseni merge un pas mai departe şi spune: „pentru un om bun poate s-ar găsi cineva să-şi dea viaţa, dar pentru nişte oameni răi, pentru nişte păcătoşi, numai Cristos a făcut-o“. Niciodată pentru cei răi nu şi-a dat cineva viaţa. Când îl urmăreşti pe Pavel în descrierea stării de păcat a omenirii, la un moment dat ajungi şi te întrebi: Dar cu aceştia ce va fi? Cine se va mai apropia de ei? Cui îi va mai păsa de ei? Şi răspunsul l-a dat Fiul lui Dumnezeu, încă înainte de moartea Sa: Sunt ca un păstor care are 100 de oi. 99 sunt bine, aici, pe câmpie. Dar una s-a pierdut şi Mă duc după ea şi o caut, o găsesc, o iau pe umăr şi o aduc înapoi. Păstorul am fost Eu. Oaia aceea pierdută eşti dumneata. Fără nici un gând de a jigni, dar acesta este adevărul despre viaţa omului – omul departe de Cristos, omul fără Dumnezeu. Nu intenţionăm să câştigăm o discuţie, ci intenţionăm ca Acela care stăpâneşte să te stăpânească şi pe tine. Aşa o pune apostolul Pavel în Romani capitolul 10: „Dacă mărturiseşti cu gura ta pe Cristos ca Domn, vei fi mântuit.“ Cu alte cuvinte: în joc este o schimbare de stăpân. Ai un stăpân rău acum, un stăpân care le ţine pe toate la întuneric. Singurul rost pe care îl putem avea noi este cel care ni l-a spus apostolul Petru: noi trebuie să vestim puterea minunată a Celui care ne-a adus din întuneric la lumină – iar puterea aceea este puterea învierii. Este singura putere care poate dezrobi. Este singura putere care l-a învins pe Diavol şi care a învins moartea. Acesta este subiectul mesajului nostru. Acesta este conţinutul mărturiei noastre. Dacă am proclama altceva, am fi nişte martori mincinoşi. Este lucrul de care trebuie să ne ferim cel mai mult, ca de foc. Nu punem omul mai întâi, ci Îl punem pe Fiul lui Dumnezeu mai întâi. La un aşa Mântuitor te chem. Ne-a schimbat şi are puterea să schimbe pe oricine. În ziua cercetării, când Dumnezeu va atinge viaţa ta, nu uita cuvintele acestea. Ne rugăm ca Dumnezeu să aducă ziua cercetării. Poate că acum stai, asculţi şi spui: Din acestea am mai auzit, voi mai auzi. Aduce Dumnezeu o zi în care Îşi aşează mâna – şi-ţi vei da seama de lucrul acela. Îndreaptă-ţi paşii către un El. Dumnezeu să-ţi ajute.