Ce este biserica lui Cristos? – Efeseni 1.22-23
Versetul de aur: Efeseni 1.22-23
Școala duminicală, 3 ianuarie, 2016
În învăţătura creştină una dintre cele mai dificile întrebări, este următoarea: ce este Biserica? Cum definim Biserica, ce trebuie să se întâmple în Biserică, şi evident trebuie să ne întrebăm ce nu este Biserica? Dintre multele definiţii pe care le-am citit cu privire la Biserică, cea asupra căreia m-am oprit, şi pe care vreau să o împărtăşesc cu dumneavoastră este următoarea: Biserica este acel loc viu în care se dobândeşte lucrarea regală, profetică şi preoţească a lui Isus Cristos, este locul unde bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni, pot avea parte de tot ceea ce este Isus Cristos: domnia Lui, mijlocirea Lui, mântuirea Lui, purtarea Lui de grijă. Efeseni 1.22-23 exprimă acest lucru, Biserica este trupul Lui, Biserica este plinătatea lui Cristos, care împlineşte totul în toţi, Biserica este acel loc pe care-l umple Cristos; biserica este acel grup de oameni în care Cristos locuieşte pe deplin. În felul acesta înţelegem Biserica. Singurul fel în care vorbim despre voluntariat în Biserică este următorul: fiecare om răspunde de bunăvoie la chemarea lui Dumnezeu; numai în acest sens noi suntem în mod voluntar împreună, pentru că am răspuns de bună voie, fără să ne forţeze nimeni la chemarea Evangheliei, am venit la Domnul, am răspuns chemării lui Dumnezeu. În nici un alt sens nu vorbim de unire voluntară. De asemenea versetele pe care le studiem descriu autoritatea în Biserică; conducătorul Bisericii este pus de Dumnezeu, şi acela este Domnul Isus Cristos. În urma învierii, El a fost făcut Domnul Bisericii. Relaţia dintre El şi Biserică este asemănătoare cu relaţia dintre cap şi trup. Imaginea aceasta arată spre o realitate organică, unitară de ascultare deosebit de solidă. Tot ce are, tot ce este Biserica trebuie să fie umplut de El, de Cristos.
Cuvântul ales pentru a descrie această entitate, ca orice cuvânt de altfel, este slab. Întotdeauna este foarte greu să pui în cuvinte lucrarea lui Dumnezeu. Adesea aţi auzit argumente de genul, că pornind de la termenul ekklesia, pe linie etimologică, sensul ar fi: „Cei care sunt chemaţi afară” (ek + kaleo) şi se defineşte Biserica în acest fel. Este foarte puţin probabil că această modalitate de discernere a sensului să ne ducă suficient de departe; de regulă orice astfel de demers are viaţă scurtă, pentru că noi ştim că sensul se determină contextual. Termenul ekklesia nu este un cuvânt pe care l-au inventat creştinii, este un cuvânt care a existat şi a fost folosit în civilizaţia greacă cu mult timp înainte de naşterea bisericii. Putem vedea acest lucru în împrejurarea descrisă în Fapte 19.39 în care apare termenul ekklesia în context extrabisericesc. Suntem la Efes unde are loc o răscoală. Dimitrie argintarul stârneşte zarvă în oraş, şi logofătul, ia cuvântul, potoleşte norodul, iar la versetul 39 spune următoarele cuvinte: „Dar dacă umblaţi după altceva, se va hotărî într-o adunare legiuită”. Acest exemplu ne arată că termenul ales pentru a descrie poporul lui Dumnezeu este un termen cu conotaţii specifice: se are în vedere venirea laolaltă a unui grup de oameni; în acel context logofătul de la Efes a făcut referire la venirea consiliului oraşului ca să hotărască vizavi de evenimentul care a avut loc la ei în oraş. Ei puteau fi învinuiţi de răscoală, Roma putea trimite armata peste ei, și ei trebuie să trimită un mesaj oficial dat într-o adunare legală că lucrurile nu stau aşa; la Efes e pace, la Efes nu ne-am răsculat împotriva Cezarului. Ideea de bază este aceasta: venirea laolaltă cu un anumit scop. Aceeași idee apare în ceea ce spune Mântuitorul în Evanghelia după Matei: dacă doi sau trei se adună în Numele Meu, Eu voi fi acolo. Această adunare laolaltă a poporului lui Dumnezeu, în Numele lui Cristos, constituie Biserica.
O altă observaţie fundamentală este următoarea: Cuvântul proclamat, crezut, aduce în fiinţă Biserica; noi cu toţii cunoaştem textul din Romani 10.9-13: Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. După cum zice Scriptura; „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine”. În adevăr nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec, căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare, pentru toţi cei ce-L cheamă. Fiindcă; „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit”.
Acest text arată răspunsul omului la chemarea Evangheliei. Când se predică Cuvântul omul are ocazia să răspundă, şi, dacă răspunde cu credință, se naște Biserica. În Fapte 2 Petru se ridică, predică Evanghelia în faţa întregului norod, ei întreabă ce să facem? şi el le răspunde: pocăiţi-vă, şi fiecare dintre voi să fie botezat. Aşa avem o conlucrare, Evanghelia, Duhul Sfânt şi răspunsul omului, şi în felul acesta se naşte Biserica.
În Noul Testament avem multe descrieri ale Bisericii; să subliniem două observaţii la descrieri: 1) biserica este o comunitate a darurilor. Duhul Sfânt care a lucrat naşterea din nou în fiecare membru, le dă un dar sau mai multe. În Biserică suntem pentru slujire, unii altora, şi lui Dumnezeu. Ca să poţi sluji ai primit din partea Duhului lui Dumnezeu un dar. Listele cu darurile pe care le dă Duhul Sfânt sunt în 1 Corinteni 12, Romani 12, 1 Tesaloniceni 5, şi Efeseni 4; aceste liste incomplete descriu darurile date de Duhul din prisma diferitelor situații locale, Roma, Efes, Corint, Tesalonic. 2) O altă observaţie foarte importantă este cea din Galateni 3.28. Acest text a fost, este şi va fi, printre cele mai revoluţionare texte din tot Noul Testament; nici astăzi după două mii de ani nu-l credem în întregime, şi nu-l aplicăm în întregime. „Nu mai este nici Iudeu nici Grec, nu mai este nici rob nici slobod, nu mai este nici parte bărbătească nici parte femeiască, fiindcă toţi sunt una în Cristos Isus.“
Ideia e foarte simplă, nu? Membrii în Biserică sunt egali, nu faci deosebire între ei; dacă tu ai fost dintr-o familie de sclavi, şi eşti în Biserică cu un alt băiat al cărui tată e stăpân de sclavi, în Biserică nu este deosebire între voi doi. Înaintea Domnului nu este deosebire între voi doi. La fel e cu iudeul, grecul, cu bărbatul şi cu femeia, înaintea Domnului toţi suntem egali. Când vorbim de dragostea lui Dumnezeu, El îi iubeşte la fel de mult şi pe robi şi pe slobozi, şi pe bărbat şi pe femeie, şi pe tânăr şi pe bătrân. Dar e aşa de greu să aplicăm aceasta, e aşa de greu şi vedem în istoria bisericii, în viaţa noastră, că unul este mai bun, altul este mai rău, unul este mai pocăit, altul e mai puţin pocăit, unul a primit mai multe daruri de la Dumnezeu, altul mai puţine. Avem nevoie să lucrăm cu această temelie: membrii care alcătuiesc Biserica, înaintea lui Dumnezeu sunt egali; nu e unul mai de preţ decât altul. Desigur noi nu avem nevoie să confundăm statutul cu răspunderea, pentru că noi, tot din partea Mântuitorului, avem un alt verset care spune; „La cine i se dă mult i se cere mult”. La judecată vom fi trataţi distincţi, dacă ai primit o răspundere, Domnul te va trage la socoteală după răspunderea pe care ai primit-o. Noi ştim pildele pe care le-a spus Mântuitorul, nu? La unul îi dă cinci talanţi, la altul îi dă trei, la altul îi dă numai unul, şi pe fiecare îl trage la răspundere după ce i-a dat.
Prin lucrurile acestea intrăm în dificultăţi şi mai mari, pentru că întotdeauna vom tinde să ne uităm în afară, la ce este în lume, în societate, şi să basculăm de acolo în Biserică; una dintre cele mai mari ispite şi primejdii, este să ne uităm la viaţa industrială, şi de acolo să luăm modele şi să le aducem în Biserică. Pe vremea imperiilor, Biserica s-a uitat la cum era organizat imperiul, şi imperiul Roman în principal avea guvernatori în diferite regiuni, avea legiuitori şi avea senat şi avea pe Cezar. Biserica a copiat acest model, şi în bună parte Biserica Romano Catolică aşa este organizată, dacă imperiul are Cezar la vârf, Biserica are papă. Apoi au venit alte vremuri în istoria Bisericii cu alte tipuri de influenţă, în societatea în care suntem noi acum influenţa cea mai puternică asupra Bisericii este următoarea: dacă ai o companie care merge bine, eşti ispitit să te uiţi la acea companie şi să spui aşa trebuie să fie şi în Biserică. Biserica trebuie să aibă la vârf un CEO (chief executive officer), trebuie să aibă pe cineva care în mod executiv duce lucrarea. Acea persoană care duce lucrurile la îndeplinire. Biserica nu este a unui consiliu de administraţie, Biserica are o altă autoritate deasupra, conducătorul este Cristos. Tot ce se întâmplă în Biserică trebuie să se facă potrivit cu ceea ce a spus Cristos, potrivit cu ceea ce a poruncit Cristos. De foarte multe ori, la prima vedere, ceea ce spune Cristos, nu dă randament, şi atunci, ascultând ce ceea ce spune El, te vei găsi zicând măi dacă aş face altfel, şi dacă aş dezvolta altfel strategii urmărind alte modele aş ajunge la rezultate spectaculoase. Întotdeauna aceasta va fi o ispită.
Biserica merge împotriva curentului, Biserica aduce cerul aici în întuneric; nu avem voie să uităm aceasta niciodată. Biserica are un duşman greu de închipuit şi greu de cuprins cu mintea, în ceea ce priveşte viclenia lui, puterea lui de uneltire, şi consecvenţa lui. Să nu trăim crezând că diavolul a murit. Ar fi cea mai mare înşelare. Biserica, turma, poporul lui Dumnezeu, are un vrăşmaş veritabil, dar noi suntem încrezători, pentru că avem un Mântuitor mai puternic; Mântuitorul nostru este Domn al tuturor domnilor, şi Împărat peste toţi împăraţii, de aceea putem sta în picioare, de aceea avem curaj.
Punând problema în acest fel, uitându-ne în istoria Bisericii, vom putea trage încă o concluzie deosebit de ciudată: biserica funcţionează cel mai bine în prigoană. Când biserica este asuprită, urmărită, lovită, atunci Biserica este cea mai viguroasă, este cea mai tare. Te-ai aştepta să fie altfel, da nu-i aşa. Când lumea are putere, dar nu putere frontală, ci putere de seducţie, atunci Biserica este slabă. De aceea, este dificil subiectul Bisericii, şi pentru noi este o provocare acest lucru.
Am selectat trei imagini, care să arate cum ne raţionăm unii la alţii? Care sunt lucrările în Biserică? Biserica poate fi asemănată cu un ogor. Aici cred că nici unul dintre noi nu mai lucrăm la ogor, să pui mâna pe sapă, pe coasă, pe hârleţ şi să lucrezi aşa cum spune Pavel în 1 Corinteni 3: eu am semănat, Apolo a udat, şi Dumnezeu a făcut să crească. În biserică este ogor de lucru, şi de aceea adesea vorbim despre lucrarea creștină ca despre lucru în ogorul lui Dumnezeu; ştii că lucrarea ta nu ajunge să se vadă, să crească, decât dacă face Dumnezeu să crească. Apoi lucrarea nu e de unul singur, nici măcar un apostol nu lucrează de unul singur, uitaţi-vă la Pavel: el a pus sămânţa, dar a fost nevoie de altcineva să vină şi să o ude, şi a fost nevoie de Dumnezeu, ca acea sămânţă la care a lucrat şi Pavel şi Apolo să crească. Acest lucru este frustrant, pentru că de obicei eşti învăţat să pui mâna, duci lucrul până la capăt şi se vede rezultatul. În Biserică nu e aşa, e nevoie ca ce face el, să continui eu, şi să continue altul, şi apoi Dumnezeu să facă ca acea lucrare să crească; depindem unii de ceilalţi în privinţa lucrării, şi toţi depindem de Dumnezeu, în privinţa creşterii ei. Aceasta este o situaţie în care smerenia, răbdarea, dependenţa de Dumnezeu, ascultarea de Dumnezeu sunt lucruri esenţiale, ca să funcţioneze Biserica, să rămâi în Biserică și să fii încrezător.
Apoi Biserica poate fi asemănată cu o familie. În ce priveşte relaţionarea, ne relaţionăm unii la alţii ca şi la fraţi şi la surori. Dacă în casa în care eşti ai avut un frate sau o soră, gândeşte-te cum te relaţionezi la ei. Când ai fost adolescent poate te-ai bătut de multe ori cu ei, ai împărţit jucăriile cu ei, ai fost supărat, tot timpul credeai că eşti nedreptăţit, dar după ce te-ai făcut mare ţi-a venit mintea, şi acum zici, abia aştept să mă întâlnesc cu fratele meu, cu sora mea, mai ales dacă toţi sunt ai Domnului. Cum mă raportez în mod normal la fratele meu de corp, la sora mea la fel trebuie să mă raportez la toţi din biserică, ca la oamenii din familia mea, din casa mea; cum mă raportez la copii mei trebuie să mă raportez la fraţii mei.
Apoi Biserica ne este descrisă ca trup al lui Cristos. E greu de găsit o imagine mai puternică decât aceasta. Apostolul Pavel ne ajută să înţelegem corect ceea ce vrea să spună. Niciodată urechea nu vorbeşte împotriva gurii, sau ochiul împotriva piciorului. Uitaţi-vă la trupul dumneavoastră, dacă ai o problemă la un ochi sau la o mână sau la ureche, tot trupul este într-o stare de nelinişte, de suferinţă, tot trupul este preocupat de acel mădular care suferă, care are o boală. Nu se mândreşte ochiul faţă de picior, nici mâna faţă de ureche. L-a fel trebuie să ne raportăm noi unii faţă de ceilalţi. E aşa de rău când te-ai lovit la oricare dintre mădulare, la cap, la picior, la mână, la spate, eşti într-o suferinţă la nivelul întregului trup. Vedeţi cât de departe este modelul de orice este în lumea aceasta, aceasta este Biserica, aceasta trebuie să fie Biserica.
Ce misiune are o astfel de entitate? Cel mai importat lucru din viaţa Bisericii este mărturia care derivă dintr-o viaţă care este în conformitate cu standardul lui Dumnezeu. Când toţi care aud de dumneata, de mine, de tine, să spună: acel bărbat sau acea femeie este un copil al lui Dumnezeu. Dacă spun lucrul acesta despre tine ai câştigat toate bătăliile. Acea femeie este o femeie evlavioasă, un creştin veritabil. Oare spun lucrul acesta alţii despre mine? spun alţii lucrul acesta despre tine? dacă nu, atunci poartă-te și vorbește în așa fel încât să spună. Noi ştim ce trebuie să fie în viaţa noastră ca alţii să ne vadă în felul acesta nu? Smerenie, ascultare, dragoste, adevăr, dreptate, credincioşie, bunătate, bucurie, acestea nu ne sunt necunoscute.
Vreau să închei acest studiu făcând trimitere din nou la Isus Cristos. În Biserică, în mintea fiecăruia dintre noi, trebuie să fie nu gândul meu, ci gândul Lui, aşa cum spune 2 Corinteni 10: fraţilor noi căutăm să surpăm toate întăriturile, de aici de la nivelul minţii, până acolo că orice gând îl facem rob ascultării de Cristos; lucrurile care locuiesc în inimă, în minte, în viaţa noastră, în lucrarea noastră, nu sunt planurile vre-unui om, ci trebuie să fie numai planurile lui Cristos. El este modelul, potrivit cu ceea ce scrie în Efeseni 4, slujirea noastră a fiecăruia este într-acolo încât fiecare să ajungă la statura de om mare, la statura plinătăţii, nu a lui Ion, sau a lui Vasile, ci la statura plinătăţii lui Cristos. Nu uitaţi niciodată 1 Corinteni 11.1: „Călcaţi pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Cristos.“
Aceasta este misiunea Bisericii, o comunitatea care-l urmează pe Cristos, care îl arată pe Cristos; un loc în care oamenii aparţin lui Dumnezeu, în viaţă, în slujire, în vorbă, în faptă, tot timpul. L-a aceasta ne-a chemat Dumnezeu.