Școala duminicală, 22 noiembrie, 2015
Toată puterea în cer şi pe pământ
Matei 28:16- 20
Versetul de aur: Matei 28.18
Dacă veţi citi Noul Testament de la început şi până la sfârşit şi veţi număra textele despre întrupare, despre Naştere, şi veţi număra şi textele despre Înălţare, ştiţi ce veţi constata? Cele despre Înălţare sunt mult mai multe – mult mai multe. Dacă ne uităm în cărţile noastre de cântări, şi ediţia veche şi ediţia nouă, despre un eveniment atât de important în cărţile vechi avem 5 cântări la Înălţarea Domnului, iar în cărţile noi avem 6 cântări la Înălţarea Domnului. Dacă ne uităm la cele noi, poate numai numărul 547 este cu adevărat despre Înălţare, pentru că celelalte amestecă şi a doua venire. Nu este uşor într-o zi ca aceasta să aduni laolaltă, să ai lucruri care să-ţi focalizeze mintea pe ceea ce s-a întâmplat. Noi trăim acum având un Cristos care împărăţeşte, care este Domn, în toată slava, mărirea.
Rugăciunea apostolului Pavel din Efeseni 1 trebuie să fie în permanenţă înaintea noastră: Doamne, deschide-ne ochii, dă-ne un duh care să ne ajute să Te vedem, să ştim înaintea Cui stăm! Dintre cei pământeni, poate nimeni n-a stat atât de aproape de Isus cum a stat Ioan. La Cină şi-a pus capul pe piept, la cruce a fost lângă El, pe Maria a luat-o el în grijă. Şi când Ioan L-a văzut, a căzut ca mort. El aşa este acum – şi importanţa pe care noi i-o dăm evenimentului care inaugurează Împărăţia cerească a lui Cristos este atât de mică! Foarte mică – neglijabilă. Cred că fiecare dintre voi aveţi texte în Scriptură care vă smeresc. Atunci când ajungi cu lectura pe acolo, parcă vrei să treci mai repede. Se întâmplă ceva, îţi spune ceva – mai ales lucruri pe care nu le-ai făcut, de care, nu că n-ai ascultat, dar întotdeauna eşti cu reţinere, aşa, parc-ai fi împiedicat, nu poţi, nu merge. Textul acesta din Matei 28, de la 16 la 20, este un astfel de text pentru mine – un text care te trimite, un text care nu-ţi dă linişte. Care este reacţia lăuntrică pe care o ai atunci când ai în preajmă pe cineva care încă nu este în Împărăţie, pe cineva necredincios? Acolo puteţi măsura cât de mult ascultaţi de o astfel de poruncă sau nu ascultaţi de ea – cât de dornic, cât de mult doreşti ceva să-i spui, ceva să-i laşi, ceva să poată lua, ca atunci când vă despărţiţi, el/ea să aibă la ce se gândi din lucrurile pe care tu le ai de la Cristos. Cât de mult ardem pentru lucrurile acestea? Atât de mult ascultăm de Cristos. Răspundem greu la aşa întrebare. Ultimele cuvinte pe care Mântuitorul ni le-a spus sunt acestea. Fără îndoială că El a ştiut cât de mare este sarcina, cât de vastă este lumea, cât de multe sunt naţiunile, neamurile. Fără îndoială. De aceea, El este Cel care ne ajută la lucrul acesta. Şi, dacă ar fi să spunem cu alte cuvinte ceea ce avem în Matei 28:18-20, este că putem vorbi despre o misiune universală pentru că avem la îndemână o putere universală. Aşa ne spune Cristos: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă la toate neamurile!“ Desigur, El nu ne trimite – dacă ar fi să luăm numai primul cuvânt din versetul 19, El nu vrea o Biserică într-un turneu permanent. Călătoreşte din loc în loc, vizitează locuri frumoase. Nu – ci te duci cu un scop bine stabilit: să faci ucenici; să duci oamenilor lucrurile pe care Cristos ţi le-a adus ţie. Întotdeauna cuvinte ca şi acestea fac să apară bujori în obraji. Mie mi se întâmplă aceasta. Eşti puţin stânjenit, ţi-e oarecum jenă, pentru că au trecut pe lângă mine, pe lângă tine, nenumărate ocazii în care ştiam că ei nu sunt ai Domnului, sunt departe – şi la mine n-au sesizat scânteia, lumina. N-am fost bucăţica de sare. Cel care ne spune: „Duceţi-vă!“ este deosebit de mare şi de puternic. Deosebit. Nu reuşim să explicăm ce înseamnă, ce-a vrut să spună prin cuvintele: „Mi-a fost dată toată puterea în cer şi pe pământ.“ Şi, vedeţi, nu spune: o am pentru un an sau pentru 33 de ani, ci o am pentru totdeauna. Când cineva atât de puternic, de mare, de măreţ îmi spune: „Du-te!“, ne putem da seama cât de mare este neascultarea – sau indiferenţa, pentru că nu cred că refuzăm aşa, deschis. Ne asemănăm cu fiul cel mare din pilda cu acel tată care a avut doi feciori şi a spus unuia: Du-te lucrează în via mea! Şi el a spus: Da, mă duc. Şi nu s-a dus. Dar foarte rar ne asemănăm cu fiul cel mic, căruia i-a spus: Du-te! Şi el, rebel: Nu mă duc. Dar i-a părut rău şi s-a dus. Evident, al doilea este cel care a ascultat. Cel care ne cere lucrul acesta domneşte peste toate. De câte ori aţi primit de la mai marii dumeavoastră ordine de serviciu şi nu le-aţi împlinit? Dacă am făcut-o, am suferit consecinţele. Dar aproape întotdeauna am căutat să împlinim acele ordine. De aceasta atârna salariul nostru, pâinea noastră, slujba noastră. Cu privire la Cristos, ne asemănăm de aşa de multe ori cu acel student care spune: De mâine învăţ! Şi asta spune în fiecare zi. „Mâine“ este mereu „mâine“.
Cine este Cel care îmi spune: „du-te!“? Întorcându-ne înapoi în Evanghelie şi luând-o de la început, vedem că, pentru a-L vedea, atunci când S-a născut, unii au străbătut mii de kilometri – pentru a I Se închina şi a-I aduce daruri ca unui Împărat. Alţii, în toată naraţiunea Evangheliei, nu fac altceva decât să-L asculte şi să-I vâneze cuvintele, iar la urmă, în capitolul 23, să-L întrebe: Cu ce putere spui şi faci lucrurile acestea? Ei aveau în vedere mai ales starea de vorbă de pe munte, când El Îşi dă învăţătura, sau imediat după coborârea de pe munte, când sutaşul roman vine şi spune: Din ce-mi dau seama, şi eu şi Tu suntem sub stăpânire. Dacă eu spun unui rob să facă ceva, se duce şi face. La fel, dacă Tu spui robului meu să se facă bine, el se face. O aşa putere era vizibilă între ei. Putem menţiona exorcizările pe care le-a făcut, demonii pe care i-a scos, însănătoşirile pe care le-a făcut, ridicările din morţi – vedeţi fiica lui Iair şi Lazăr. Cineva de o asemenea putere îmi spune: „Du-te!“ Ce a făcut El cu ei trebuia acum să facă ei altora. El a venit între ei şi în primul rând, potrivit cu ce avem în Evanghelia după Matei, a fost pentru ei un Învăţător. Când, la un moment dat, era ceartă între ucenici, fiecare ce titlu să-şi ia, Mântuitorul i-a învăţat: voi aveţi un singur Dascăl, un singur Învăţător – Acela sunt Eu. Avem cele cinci cuvântări în Evanghelia după Matei, cuvântări în care este adunată învăţătura lui Isus. Aceasta este principala lui lucrare cu ei. Sunt foarte multe texte, de la 4:23 la 26:55 – Isus mergea din cetate în cetate – şi apare mereu: – şi învăţa pe tot norodul. Şi învăţa, şi învăţa, şi învăţa. Şi acum le spune lor: „Duceţi-vă, faceţi ucenici, botezaţi-i şi învăţaţi-i să păzească tot ceea ce Eu v-am poruncit.“ Aşadar, avem un ucenic care absoarbe învăţătura Învăţătorului, iar apoi, trăind-o, o împărtăşeşte altora. Cât de la îndemână ne este lucrul acesta? Cât de mult am absorbit din ea? Cât de mult am ajuns eu un ucenic care tind să mă aseamăn cu Învăţătorul? Tot Mântuitorul ne spune: „Orice ucenic desăvârşit ajunge ca Învăţătorul lui.“ Toate acestea sunt întrebări în ziua în care noi sărbătorim Înălţarea Lui. Nu ne cere un coleg, nu ne cere un şef pământesc lucrurile acestea, ci ni le cere Împăratul împăraţilor, Domnul domnilor. El îmi cere să fiu sare şi lumină – ca să luăm esenţa învăţăturii lui Isus despre ucenicie, în această Evanghelie –, să fiu acel om care opreşte putrezirea, să fiu acel om care aduc adevărul lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu. Oriunde-aş fi. Acestea sunt lucrurile pe care alţii trebuie să le vadă şi să le audă de la noi. Cât de mult o fac? Cât de bine se vede lucrul acesta? Cât este de clar?
Este o slujbă uriaşă, care trebuie să cuprindă întreaga lume. Mântuitorul le promite că va fi alături de ei până la sfârşitul veacurilor. Această expresie, sfârşitul veacurilor, mai apare în Evanghelia după Matei în acele locuri în care Mântuitorul spune: „Eu şi Tatăl Meu vom trimite pe îngeri şi ei vor despărţi pe cei buni de cei răi la sfârşitul veacurilor.“ Este o prezenţă a Lui, a Celui puternic, a Celui înălţat acum, cu noi cu toţi în răspândirea evangheliei, a învăţăturii Lui.
Aşadar, nu avem justificare pentru frică, pentru ruşine, pentru reţinere. Nu. Cel mai puternic este cu noi. Mântuitorul ne învaţă în aceeaşi Evanghelie că, dacă citim 18 cu 20: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu şi Eu sunt împreună cu ei“ (18:20). Este una dintre cele mai alese promisiuni pe care le-a făcut Cristos: prezenţa Lui continuă în locurile în care El face regulile. Acolo unde Numele Lui coordonează, acolo El vine. Am fost pregătiţi pentru a-L întâmpina şi pentru a-L vedea în acest fel încă de la începutul Evangheliei, când Se naşte şi porunca a fost să I se pună numele Emanuel, care tradus înseamnă „Dumnezeu este cu noi“. Dar Mântuitorul intră şi mai în detaliu când îi trimite, în capitolul 10, pe ucenici (trimitere numai la cei din Israel la acel stadiu al lucrării). El le spune la versetul 40, atenţie: „Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte.“ Este foarte delicat că adesea se poate să nu primim. Ştiţi care e implicaţia? Îl scoatem afară.
Avem un Cuvânt înainte de Înălţare – Cuvânt deosebit de incomod, un Cuvânt care mă cere de tot, care nu-mi lasă alternativă. În acest proces, în facerea de ucenici, un loc deosebit are botezul – într-un mod neaşteptat, pentru că din capitolul 3 şi până în capitolul 28 nu mai apare nimic despre botez, iar aici dintr-o dată, brusc, spune: „Botezaţi-i în Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.“ Nu există ucenic nebotezat! Nu există ucenic peste care nu a fost chemat Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Un ucenic care s-a dăruit lui Dumnezeu arată această dăruire, predare atunci când este botezat. Aşa începe viaţa creştină, aşa începe urmarea lui Cristos. Sunt şi alte texte despre Înălţare: 1 Timotei capitolul 2, Romani capitolul 8, 1 Ioan capitolul 2, texte care ni-L arată pe El ca mijlocind… Şi este deosebit de comod, aş spune, să stau şi să ştiu: El este lângă Tatăl şi, atunci când nu-i prea bine şi ceva nu iese, este Cineva care vorbeşte în locul meu. El face şi aceasta. Dar Cel înălţat nu doar că mă slujeşte, ci, potrivit cu Cartea către evrei, El este Marele nostru Preot care a adus jertfa desăvârşită şi sfinţeşte în mod desăvârşit pe toţi cei sfinţiţi. El a câştigat o răscumpărare veşnică. Este deosebit să ştii că Cel puternic a făcut totul pentru tine, dar este deosebit de incomod să ştii şi să auzi că Cel puternic îţi dă de lucru, îţi cere, îţi porunceşte.
De ziua Înălţării Lui auzim de la El marea trimitere şi cu privire la această poruncă. De împlinirea ei, potrivit cu circumstanţele pe care El le-a lăsat în viaţa noastră, vom da socoteală. Petru ne spune cu privire la aceasta: „dacă cel neprihănit scapă cu greu…“ – aceasta despre noi spune. O spune unul care s-a lepădat de El, iniţial. Acestea sunt lucrurile pe care am vrut să le împărtăşim împreună – lucruri care să ne arate sarcina pe care o avem de purtat, misiunea pe care o avem de îndeplinit în toate zilele vieţii noastre de creştin, în orice loc am fi, oricum am fi: sănătoşi sau mai puţin sănătoşi. Aşteaptă El de la noi lucrurile acestea. Cât L-am ascultat?