Școala duminicală, 29 noiembrie, 2015
Stăpânul întregului univers
Efeseni 4:8-10
Versetul de aur: Efeseni 4.10
În fiecare sezon sau în fiecare parte a anului, având în vedere sărbătorile de peste an, avem porţiuni din Scripturi pe care le citim în mod inerent. În preajma sărbătorii Naşterii Mântuitorului, textele cele mai uzate, cele mai răsfoite, sunt cele din Evanghelii şi câteva din Epistole. În preajma Patimilor şi a Învierii sfârşitul fiecărei Evanghelii este foarte, foarte citit. Când se apropie Rusaliile, prima parte din Cartea Faptele apostolilor este în atenţia noastră. Dar când se apropie Înălţarea, care ar fi locurile din Noul Testament la care ne oprim? Cum ne raportăm la sărbătoarea aceasta? Cred că răspunsul pe care-l vom da va fi unul destul de reţinut, de timid. Cât de mult vă pregătiţi casa, cât de mult bateţi covoarele, ştergeţi geamurile cu ocazia Înălţării? Destul de puţin. Când vine Crăciunul toată lumea – nu mai ajunge zăpada! –, care mai de care îşi întinde covoarele; la fel şi la Paşti. Dragii mei, căutaţi un răspuns: de ce stau lucrurile aşa? Haideţi ca oarecum, oarecum să schimbăm optica. Şi, dacă avem perioadă de advent la Crăciun şi avem perioadă de aşteptare – Săptămâna Mare – înaintea Învierii, avem nevoie şi la Înălţare de o aşa perioadă. Răspunsul este absolut simplu: de atunci şi până la a doua venire, Mântuitorul nostru nu este nici în iesle, nu este nici pe cruce, ci este la dreapta măririi, este înălţat. Evident, Întruparea, Răstignirea, Învierea sunt la temelia vieţii noastre, a credinţei noastre, dar să nu pierdeţi din vedere Cine este acum Cel care a umblat printre noi.
Cartea din Scripturi care ne desface cerul, Cartea Apocalipsa, în permanenţă, de la început şi până la final, aşa ni-L prezintă: este Domnul domnilor, este Împăratul împăraţilor, când Îl vezi cazi cu faţa la pământ, n-ai cuvinte, tremuri, ţi se face frică, leşini. Aşa este El acum. Cum ai descrie un Domn? Dacă Mântuitorul nostru este acum în slavă, dacă are tronul cel mai înalt, dacă acolo unde este El este centrul de putere cel mai mare, cum L-am descrie? Dacă am folosi arhetipuri pământeşti, imagini pământeşti pentru a descrie un Domn, imediat ne-am gândi la cât este de bogat, la cât de mare este armata, la cât de numeros este poporul peste care domneşte. Acestea sunt lucrurile pe care le foloseşti pentru a construi imaginea unui Domn.
Dar lucrurile acestea nu se potrivesc când vorbim despre Cristos. Mai mult, când descriem un Domn pământesc, de foarte multe ori, dacă este bogat, dacă are oameni mulţi în stăpânirea lui, dacă are armată mare, întrebarea sensibilă este: ce face cu toate acestea pentru poporul lui? Şi, nu de puţine ori, pe toate acestea le foloseşte împotriva poporului său, nu spre binele poporului său. Apoi rămâne în istorie ca un Domn bun sau ca un Domn rău. Uitându-ne spre Cristos, spre Cristosul înălţat, spre Domnul nostru, cum ne gândim la El? Să pregătim sărbătoarea Înălţării citind împreună texte care ne trimit cu mintea, cu gândul la locul unde este El acum, la ce face El acum.
Epistola către Efeseni este un text care pică foarte bine la lectură după Înviere şi până la Rusalii. Este o scrisoare în întregime modelată pe Înălţarea lui Cristos, spre ce face El acum. Iar apostolul Pavel împarte lucrarea Lui în două. El ne spune: Cel Înălţat este Stăpânul întregului univers. Din locul de unde este El umple tot, tot, cu stăpânirea Lui. Aceasta în primul rând. În al doilea rând, El este Domnul Bisericii. În proclamarea noastră, în mărturia noastră, în viaţa noastră accentuăm foarte mult: a mers dintr-un sat în altul, L-au prins, L-au bătut, L-au omorât pentru că ne-a iubit. Aşa este. Dar este insuficient. Dacă El acum n-ar fi Stăpân, rugăciunile noastre – unii pentru alţii, la boală, la necaz, pentru pocăinţă, pentru iertare – ar fi pe degeaba. Dacă n-ar fi cineva suficient de tare, de mare, lucrurile acestea n-ar avea loc, nu s-ar întâmpla ceea ce cerem noi. Cine să le facă? Mergem noi? Nu avem nici o putere.
Apostolul Pavel îşi începe Scrisoarea în felul acesta, şi capitolele 1 şi 4 sunt importante pentru încercarea apostolului Pavel, având în vedere rugăciunea lui din capitolul 1, de a-i ajuta pe cei din Efes să-şi deschidă ochii şi să-L vadă pe Cristos în slavă. Această slavă există având în vedere puterea pe care Dumnezeu a folosit-o când L-a ridicat pe Fiul Lui din morţi. Cât de mult meditaţi la lucrurile acestea? La mărimea Lui, la puterea Lui? Şi nu doar de dragul de a-I vedea strălucirea, de a-I vedea măreţia, ci pentru că noi ştim că pe toate acelea El le foloseşte pentru noi. Apostolul Pavel, în textul pe care l-am citit, spune un lucru pe care nu trebuie să-l pierdem din vedere: Cel care a ajuns cel mai sus nu a uitat de cei de jos. Cuvântul ne spune: „Când S-a suit sus, în locul cel mai înalt, a început să dea daruri oamenilor.“ In acest fel să ne gândim la El acum când ne pregătim să sărbătorim Inălţarea. Centrul de greutate, ne spune apostolul Pavel, s-a mutat. A fost pe pământ în timpul lucrării Lui, a culminat cu crucea – şi odată cu Înălţarea se mută în locurile cereşti. Vom găsi această expresie ciudată în Epistola către efeseni: „ne-a binecuvântat în locurile cereşti în Cristos“. Şi pe noi ne-a pus acolo, şi noi suntem într-un anumit sens acolo. Totul se desfăşoară din perspectiva Înălţării Lui, a întronării Lui, a puterii Lui.
Cum trăieşte – dacă aveţi cunoscuţi – cum trăieşte cineva care are neamuri sus puse? Vrea să pară şi el foarte sus. Nu-l vezi aplecat, nu-l vezi necăjit. Întotdeauna, ştiind ce spate are, este luminos, îndrăzneţ. Adesea, toate lucrurile acestea merg în rău. Citim ce ne învaţă apostolul Pavel despre Cel care ne ţine pe noi şi ne punem întrebarea: cum trăim noi având în vedere cine este Cel care ne ţine spatele? El (mai departe, în textul din capitolul 4) ne-a dat daruri pentru a-L sluji în Biserică – o slujire care să ducă la maturitatea celor din Biserică, o slujire care ajută pe alţii la creştere. Şi există texte din belşug în Epistola aceasta, de exemplu 4:16: „Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.“ Aşadar avem o înălţare atât de sus, o revărsare de daruri, pentru ca pe cât mai mulţi să-i ridicăm, să-i îndemnăm la creştere, la dezvoltare, la maturizare.
Aşadar, Înălţarea nu este doar un eveniment – stăm şi ne uităm cum se ridică la cer, ne pare rău, ne pare bine, nici nu ştim cum s-o punem – nu. Înălţarea este un eveniment de pe urma căruia avem mari beneficii, un eveniment, o sărbătoare cu un potenţial extraordinar pentru Biserică. S-a înălţat pentru noi. Din tot ceea ce aducem înaintea Lui – mijlociri, cereri, rugăciuni de orice fel –, cele care sunt după voia Lui au loc, se întâmplă. Te rogi pentru un bolnav, te rogi pentru un examen, te rogi pentru multe. Pe ce bază? Pe baza puterii Lui, a credincioşiei Lui, a dragostei Lui. Această domnie a Lui asupra universului este strâns legată de domnia Lui asupra Bisericii. Unul dintre versetele cele mai grele este 1:22 – „El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile [şi urmează virgulă], Bisericii.“ Foarte greu de tradus, foarte greu de explicat. O încercare care caută să le ţină pe amândouă spune în felul următor: „Toată domnia Lui peste toate este de dragul Bisericii.“ Puterea pe care o are, stăpânirea Lui crescândă, este pentru noi. Mai departe, apostolul Pavel ne spune: tot ce se întâmplă în Biserică atârnă de El. El este începutul, El este sfârşitul, El este sursa, izvorul, El este ţinta. Şi, începând cu capitolul 2, arată practic, din viaţa lor, de unde i-a luat şi unde vrea să-i ducă – o trecere de la moarte la viaţă, de la nelegiuire, de la păcate, de la pofte, de la neascultare, la fapte bune; o trecere din lume la cer, din robie la biruinţă, de sub mânia lui Dumnezeu la mila, dragostea, bunătatea lui Dumnezeu. Dar el este foarte atent ca la sfârşit (2:8-9) să le spună: „aveţi grijă, toate acestea sunt prin har, prin credinţă, ca să nu se laude nimeni.“ O pune la îndemâna noastră, dar n-o putem manipula. Puterea, stăpânirea, autoritatea Lui, este pentru Biserică, dar nu la cheremul Bisericii. O foloseşte după voia Lui, să împlinească planul Lui, pentru ca în final fiecare dintre noi să putem fi înfăţişaţi înaintea Lui potrivit cu înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos.
Aşadar, în Biserică nu va fi o risipă de putere. El n-o dă, n-o dizlocă decât în acele direcţii, pentru acele planuri care duc la schimbarea oamenilor, la transformarea lor, la modelarea lor. Noi ştim că atunci când sunt resurse multe, omeneşte vorbind, sunt ispite multe. Dar, deşi la îndemâna Bisericii este toată puterea din lume, ea nu este eliberată, ea nu lucrează decât în acele locuri care contribuie la împlinirea voii Lui. Lucrul acesta ne dă şi linişte, dar adesea ne ţine şi în nelinişte – o tensiune care are darul de a mă înfăţişa din nou, şi din nou, şi din nou înaintea tronului harului. De aceea vin dimineaţă, vin peste zi, vin seara înaintea Lui şi-I spun, Îi spun, Îl laud, Îl implor, Îi cer: pe de o parte, să mă ajute să văd cât este de mare, pe de altă parte, să-I văd voia, iar pe de altă parte, să-mi audă necazurile.
Mântuitorul nostru a fost blând şi smerit. Dar Mântuitorul nostru este acum şi până în vecii vecilor Domnul domnilor. Având lucrurile acestea la îndemâna noastră, să căutăm să-I cunoaştem voia, să căutăm să-L oglindim şi să-i ajutăm şi pe alţii să calce pe urmele Lui.