Școala duminicală, 8 noiembrie, 2015
Darurile învierii
1 Corinteni 15:12-20
Versetul de aur: 1 Corinteni 15.20
Acest Cuvânt ne vorbeşte despre darurile pe care le-a dat Cristos omenirii prin învierea Lui din morţi. Aşa ne învaţă apostolul Pavel în Efeseni, în capitolul 4, la versetul 8: „S-a suit, a luat robia roabă şi a dat daruri oamenilor.“ Identificăm în textul nostru cinci astfel de daruri. Înainte de a ne uita la ele, să ne punem o întrebare simplă: cum se face că învierea acestui galileean, ca şi răstignirea Lui, a avut un efect, un impact atât de mare? Au fost foarte mulţi care au murit prin răstignire – mii, zeci de mii. Astăzi, doar cine este foarte curios şi interesat mai află despre ei răsfoind cărţi de istorie – istorie antică. Cum se face că acest eveniment din apropierea Ierusalimului, eveniment la care au fost martori nişte oameni simpli, la început, a ajuns să cuprindă întreaga lume? Răspunsul este următorul: moartea şi învierea lui Cristos au ajuns să cuprindă pe atât de mulţi pentru că evenimentele acestea împlinesc nevoi fundamentale ale omului. Dacă noi ne-am întreba unii pe alţii care ne sunt aşteptările şi nevoile, care sunt lucrurile pe care le considerăm ca fiind necesare pentru viaţa noastră, am putea răspunde în multe feluri – de la nevoi materiale la nevoi spirituale, multe, multe… Dar noi nu le luăm pe toate aceste nevoi ale noastre şi le vărsăm asupra Bibliei şi le căutăm corespondenţe, pe unde le putem potrivi. Nu facem aşa – ci noi citim Scripturile şi vedem care sunt lucrurile pe care evenimentul acesta mântuitor, învierea, ni le împlineşte.
Am găsit în textul acesta cinci astfel de nevoi. Din celălalt unghi le putem vedea ca daruri pe care învierea lui Cristos, ridicarea lui Cristos din morţi, le dă omenirii întregi, le dă tuturor oamenilor. Le putem citi pe rând în versetele 14, 15, 17, 18 şi 19. Le vom lua în ordinea în care ele ajung în viaţa noastră, în ordinea în care noi le experimentăm, pentru a le putea reţine mult mai uşor. La o primă lectură a acestui text, primul gând care se naşte în mintea noastră, în urma auzirii lui este: cum ar fi fost lumea fără învierea lui Cristos? Răspunsul: toate acele cinci daruri nu le-am fi avut – şi urmând paşii apostolului Pavel, noi încă am fi fost în păcatele noastre. Credinţa noastră ar fi fost pe degeaba. N-am fi ştiut ce este adevărul. Am fi rămas mai departe oameni de plâns. Iar cei care au murit sunt pierduţi. Acestea sunt cele cinci daruri pe care le-a adus învierea. Acestea sunt cele cinci nevoi, din textul acesta, care au făcut ca învierea Lui să cuprindă pe atât de mulţi. Sunt nevoi absolut fundamentale ale omului. După cădere, după intrarea păcatului în lume, după venirea morţii în lume, omul are nevoie de iertare, omul are nevoie de încredere, omul are nevoie de adevăr, omul are nevoie de sens şi omul are nevoie de veşnicie. Acestea sunt lucrurile pe care le-a dăruit Cristosul înviat din morţi întregii lumi. De aceea citiţi aceste lucruri. De aceea sunt ele discutate aici. Am nevoile acestea. Toţi aveţi. Dacă încă n-aţi întins mâna după ele, dacă încă nu v-aţi deschis viaţa înaintea lor, astăzi este o zi unică în care o puteţi face. Mulţumesc că aţi decis să citiţi aceste rânduri.
Haideţi să ne uităm la prima dintre ele. Apostolul Pavel o pune în termeni negativi ne spune: dacă n-a înviat Cristos, suntem în păcatele noastre – şi noi o formulăm în termeni pozitivi acum: pentru că a înviat Cristos, nu mai suntem în păcatele noastre. Aceasta este prima nevoie: ridicarea din păcat. Din întreg Noul Testament, textul care vine şi vorbeşte cel mai clar, legând învierea de izbăvirea din păcat, de iertare, este în Romani 4:25. Acolo spune aşa:. „este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită [îndreptăţirea], nouă, celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Cristos, Domnul nostru, care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi“ (Romani 4:24-25). O moarte şi o înviere – întotdeauna, avem grijă să nu despărţim, să nu separăm niciodată aceste evenimente. Întotdeauna le ţinem ca pe două feţe ale aceluiaşi ban: păcatele noastre şi îndreptăţirea noastră. Moartea Lui şi învierea Lui.
Dacă ar fi fost să-I ceri ceva lui Dumnezeu, ceva absolut fundamental, de aici, din valea umbrei morţii, ce I-ai fi cerut? Înainte să-ţi formulezi cererea, uită-te la ce ne‑a dat. Primul dar împlineşte o primă nevoie: ridicarea din păcate, iertarea. Nu uita niciodată rugăciunea Mântuitorului din Grădina Ghetsimani, când I-a spus Tatălui Său următoarele: „Tată, dacă este posibil să îndepărtezi de la Mine paharul acesta, fă-o. Dar, dacă nu, ajută-Mă să-l iau.“ Pentru ca iertarea mea, pentru ca izbăvirea mea, pentru ca ridicarea mea de sub stăpânirea Diavolului, pentru ca ridicarea mea din groapă să fie posibilă, a trebuit zdrobit cel care mă ţinea acolo. A trebuit ca murdăria care a ajuns în sufletul, în viaţa mea să poată fi curăţată. Aceasta este nevoia numărul unu: nevoia după iertare şi izbăvire. Pentru că a înviat Cristos, toţi cei care şi-au pus nădejdea, credinţa în El nu mai sunt în păcatele lor.
Al doilea lucru îl avem în versetul 14. Apostolul Pavel spune: dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este zadarnică. Dacă reformulăm în termeni pozitivi, sună astfel: pentru că a înviat Cristos, credinţa noastră nu este în zadar. Noi avem pe Cineva în care ne putem pune încrederea pe deplin, Cineva care este întotdeauna vrednic de încredere, Cineva despre care ştii că atunci când I te adresezi, atunci când te gândeşti la El şi-L chemi, ştii că El te aude, ştii că El te ascultă. Din tot Noul Testament apostolul Pavel este cel care formulează cel mai intim legătura aceasta de credinţă dintre el şi Mântuitorul lui înviat. Apostolul Pavel spune aşa în Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.“ Nu poţi, nu rabzi să trăieşti în păcate, ţi-e silă, vrei să ieşi de acolo, cauţi o uşă, cauţi o mână care să te ridice. Aceea este mâna lui Cristos. Nu poţi trăi fără încredere. Nu poţi trăi. Fiecare om are nevoie de lucruri care nu se schimbă, pe care să se aşeze, pe care să-şi clădească viaţa. Dacă nu ai astfel de lucruri, îţi vine să-ţi pui capăt zilelor. Nevoia de iertare şi izbăvire a împlinit-o El. Nevoia după o încredere în cineva care nu se schimbă, care este din veşnicie în veşnicie acelaşi, a împlinit-o El.
În al treilea rând, în versetul 15 apostolul Pavel spune: dacă n-a înviat Cristos, toţi cei care proclamăm aceasta suntem nişte mincinoşi. Ba mai mult, Îl facem şi pe Dumnezeu mincinos, pentru că noi spunem: „El L-a înviat“, când, de fapt, nu L-a înviat. Reformulând aceasta în termeni pozitivi, spunem: datorită faptului că El a înviat, noi suntem nişte martori adevăraţi. Şi Dumnezeu a spus adevărul – este adevărat. A treia mare nevoie este nevoia după adevăr. Este nevoia să ştii: ceva este alb sau negru, ceva este fals sau veritabil. Apostolul Pavel spune: dacă nu sunt lucrurile acestea, nu mai avem temelie pentru nimic. Se ajunge la anarhie deplină. Fiecare spune despre ce vrea el că este bun sau rău, că este fals sau adevărat. Nevoia după adevăr este o nevoie profundă a noastră a fiecăruia. Mântuitorul este Cel care a spus despre El Însuşi (Ioan 14:6) că este Calea, Adevărul şi Viaţa. Iar noi, fiecare la rândul nostru, suntem oameni care proclamăm lucrurile acestea, care vestim lucrurile acestea, care le spunem – dacă eşti în căutarea adevărului, adevărul îl găseşti numai în Cristos, în Fiul lui Dumnezeu. El este Cel care defineşte ce este bine, ce este rău, ce este curat, ce este murdar, ce place Domnului şi ce nu place Domnului. Aşadar, iertare, încredere, adevăr…
La versetul 19 apostolul Pavel spune aşa: „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne‑am pus încrederea în Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre oameni.“ Reformulând aceasta în termeni pozitivi, spunem în felul următor: pentru că a înviat Cristos din morţi, în viaţa aceasta nu suntem cei mai de plâns, ci cei mai de invidiat. Ştiţi de ce? Cel în care credem, Cel pe care-L iubim, Cel pe care-L proclamăm este la dreapta Tatălui, în locul cel mai puternic, cel mai înalt, cel mai deosebit. Când El îmi spune fiu, frate, cum mă socoteşti? Cum te socotesc? Mă bucur pentru ce ai. Iar dacă nu am şi eus, acelaşi statut doresc să-l am şi eu. Viaţa noastră aici, trăirea noastră, tot ce facem şi suntem nu este zadarnic. Datorită învierii are rost, are sens. Trăim cu un ţel. Nu trăim în derivă. Nu suntem de plâns. Nu cerem milă. Desigur, dacă lucrurile ar sta pe dos, am fi de plâns. Dacă Cristos n-ar fi înviat şi noi ne-am aduna aici să ne rugăm Lui, ce-ar spune cei ce ne-ar vedea? Suntem nebuni de legat. Însă lucrurile nu stau aşa. Iar starea cu care noi venim aici este o stare de evlavie. Este un lucru extraordinar – textul din Matei 28 spune că atunci când îngerul s-a aşezat pe piatră, soldaţii din gardă au căzut ca morţi, au leşinat. Ne arată imaginea aceasta doar un înger, despre care Scriptura spune că avea înfăţişarea ca fulgerul. Noi vom vedea, dacă întoarcem în Cartea Apocalipsa, cum e Cristosul înviat. Dacă un înger e aşa! Dacă înaintea unei făpturi cazi ca mort, cum este Cel care a biruit moartea? Cel care este Impăratul împăraţilor? Cel care stăpâneşte tot universul? Aşadar, tot ce facem are rost, are sens. Una dintre cele mai mari dureri ar fi să ajungi la 70 de ani, sau la mai mulţi ani, şă să-ţi dai seama că toţi anii vieţii tale au fost în zadar. Ai trăi cea mai mare deznădejde. Învierea lui Cristos, dacă o ai în viaţa ta, aduce rost, aduce sens, aduce semnificaţie, aduce împlinire.
Şi în ultimul rând, citim în versetul 18 că: „Dacă n-a înviat Cristos, cei care au murit sunt pierduţi.“ Reformulăm aceasta în termeni pozitivi şi spunem: pentru că a înviat Cristos, cei care au adormit în Cristos nu sunt pierduţi. Este o nevoie a noastră –ne gândim, intuim, aşteptăm! Nu se poate ca totul să se termine aici. Pentru unii 40 de ani, pentru alţii 60, pentru alţii 80 de ani, pentru alţii mai mult. Dar pentru nici unii nu-i de ajuns, Scripturile ne învaţă că Dumnezeu a pus în inimile fiecărui om gândul veşniciei. Fiecare se aşteaptă că mai este ceva după moarte. Învierea lui Cristos ne-a arătat că este ceva sigur, după moarte, pentru că a biruit moartea. Toţi cei care sunt ai Lui vor experimenta învierea. Să observăm că de la începutul textului şi până la sfârşitul lui învierea morţilor şi învierea lui Cristos sunt legate una de alta. Credem în înviere mai ales pe baza învierii lui Cristos.
Acestea sunt darurile pe care Cel care a fost ridicat în slavă le dă oamenilor. Întreabă-te: Le-ai luat? Ţi-ai deschis inima înaintea lor? Nu este nimeni care să ţi le poată da. Nimeni nu-ţi iartă păcatul, numai Cristos. Nimeni nu va fi atât de vrednic de încredere cum este Cristos. Nimeni nu va fi atât de adevărat cum este Cristos. Nimeni nu te va împlini, nu-ţi va da sens cum îţi poate da Cristos. Şi nimeni nu-ţi va da viaţă după moarte, decât Cristos.
Darurile acestea sunt, aşa cum ne învaţă apostolul Pavel, pentru toţi oamenii. Chemarea, îndemnul, este: Luaţi-le! Dacă le-aţi luat, mulţumiţi! Bucuraţi-vă! Lăudaţi‑L! Plecaţi-vă înaintea Lui! Şi aşa, ca şi femeile care l-au văzut şi auzit pe înger, să trăim în ziua de azi şi în toate zilele vieţii noastre înaintea acestor lucruri cu frică şi cu mare bucurie. Aşa să ne ajute Dumnezeu.