Școala duminicală – 6 septembrie, 2015
Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu
Marcu 15:33-41
Versetul de aur: Marcu 15.39
Vom vorbi despre moartea lui Cristos în Evanghelia după Marcu. Textul citit reprezintă, oarecum, apogeul întregii naraţiuni din această Evanghelie – un moment al unei descoperiri, al unei revelaţii; un deznodământ al unei lucrări, dar un deznodământ, cel puţin dintr-un punct de vedere, neaşteptat. Dacă citeşti doar capitolele 1 şi 2 din Evanghelia după Marcu, n-ai zice că Evanghelia se va termina în felul acela. Avem în capitolul 1 remarci de felul următor: „ce autoritate în învăţătură! e o învăţătură nouă, n-am mai auzit aşa ceva“ (1:27); „un Învăţător ca acesta – Lui Îi merge faima în toată Galileea“ (1:28); „era atât de faimos, de celebru, încât nu mai putea intra ziua în vreun sat, într-o cetate; era înconjurat, lumea dădea buzna“ (1:45); „cei care Îl ascultau ziceau: N-am auzit niciodată aşa ceva“ (2:12). Evanghelistul Marcu prezintă un Învăţător deosebit de bine primit, apreciat, dorit – oamenii se strângeau în jurul Lui. N‑ai crede că se va termina Evanghelia după cum am citit: pe o cruce romană. Semnalul pentru un astfel de deznodământ îl avem însă foarte de timpuriu în Evanghelie. În capitolul 3, versetul 6, avem primul gând în direcţia aceasta, care spune aşa: „fariseii au ieşit afară şi s-au sfătuit îndată cum să-L piardă“. Pe de o parte, avem în Evanghelia după Marcu un Cristos foarte cunoscut, puternic, faimos, celebru. Pe de altă parte, împotriva Lui încep să se croiască planuri, pentru a fi pierdut. Pe de o parte ai un Cristos despre care se spune: „Acesta este Fiul Meu, în care Îmi găsesc toată plăcerea“, iar pe de altă parte ai un Cristos care, atunci când procuratorul roman Îl întreabă: „Eşti Tu Acesta?“, tace. Pe de o parte, ai un Cristos scoate demoni, face vindecări, iar pe de altă parte ai un Cristos care nu Se coboară jos de pe cruce. Există acest portret paradoxal în Evanghelia după Marcu: pe de o parte faimos, pe de altă parte tăcut; pe de o parte puternic, pe de altă parte Îşi opreşte puterile. Acest portret creează în audienţă două tabere: unii sunt cu El, Îl apreciază, Îl ascultă, Îl doresc; alţii uneltesc împotriva Lui. Întrebarea în ce ne priveşte pe noi astăzi este foarte simplă: din care tabără suntem? Audienţa este deosebit de amestecată – pentru că ni se spune, de asemenea, de foarte timpuriu, că şi între cei din apropierea Lui, chiar între cei 12, era unul, Iuda, care L-a şi vândut în cele din urmă. Nu este uşor să discerni în Evanghelia după Marcu cine este cu Mântuitorul şi cine unelteşte împotriva Lui, cine Îl doreşte şi cine vrea să-L piardă.
Ne vom uita în continuare la partea negativă, la felul în care se unelteşte împotriva Lui, iar apoi la acel grup de oameni care sunt de partea Lui. La urmă va trebui să alegem şi noi. Avem în faţă un Cristos care Se arată pe Sine în momentul în care moare – să vedem de care parte ne aşezăm.
Crucea lui Cristos, în Evanghelia după Marcu, nu este un eveniment neutru: Este un eveniment care te provoacă. Se arată ceva din partea lui Dumnezeu, în momentul când Cristos moare, şi omul alege. Fie spune: „Cu adevărat, acesta este Fiul lui Dumnezeu“, fie spune: „Să Se dea jos, pe alţii i-a mântuit, să Se mântuiască şi pe Sine“.
Să ne uităm la cei care uneltesc împotriva Lui. Conflictul începe în capitolul 1. Ni se spune despre Ioan Botezătorul că este unul care strigă în pustie. El citează din profetul Isaia şi spune: „Pregătiţi Calea Domnului, neteziţi-I cărările“. Iar în 1:14 aflăm că Ioan este închis. Dacă cel care pregăteşte calea păţeşte aşa, ce urmează să păţească Acela pentru care s-a pregătit calea? Nu ni se spune de ce-a fost închis, pentru câtă vreme, ce-a făcut – nu; doar, simplu: Ioan a a fost închis. Din capitolul 2, găsim un grup de farisei şi cărturari din Ierusalim venind să-L pândească pe Isus. Aceştia, la diferite lucruri pe care le spune sau le face Mântuitorul, au remarci care duc şi aduc tensiune în naraţiune: El huleşte, de ce bea şi mănâncă cu vameşii? De ce ucenicii Lui nu postesc? E ziua de Sabat, cum de-i lasă să smulgă spice şi să le mănânce? Îl pândeau dacă va vindeca pe omul cu mâna uscată într-o zi de Sabat. În 3:6, după cum deja am văzut, sunt hotărâţi să-L omoare. În capitolul 7 avem din nou crâmpeie din acest conflict. Ei se adună şi se sfătuiesc cum să-L omoare. În 8:11 este din nou sfat cum să-L omoare. Apogeul îl găsim în Ierusalim: Cristos intră pe teritoriul duşmanilor Săi (10:33) şi-Şi prezice moartea şi din nou, în capitolul 11, plănuiau cum să-L omoare.
Cum este Mântuitorul, când are aşa împotrivitori? Ioan a fost trimis ca unul care să-I pregătească drumul, calea. În tot acest context deosebit de împotrivitor, de toxic, Isus este prezentat ca Unul care merge pe drum, ca Unul care umblă pe calea care I-a fost pregătită: „Ei erau pe drum şi se suiau la Ierusalim; şi Isus mergea înaintea lor. Ucenicii erau tulburaţi şi mergeau îngroziţi după El. Isus a luat iarăşi la El pe cei doisprezece şi a început să le vorbească despre lucrurile care aveau să I se întâmple“ (10:32); „Şi Isus i-a zis: „Du-te, credinţa ta te-a mântuit.“ Îndată orbul şi-a căpătat vederea şi a mers pe drum după Isus“ (10:52). În faţa unei împotriviri crescânde Cristos este Cel care rămâne credincios chemării Lui. Mai mult, El este Cel care-Şi prezice moartea (8:31; 9:31; 10:33).
El ne spune două lucruri specifice despre felul în care noi trebuie să-I înţelegem moartea: „Fiul omului a venit nu să I se slujească, ci El să slujească şi să‑Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“ (10:45). Citim acest text în lumina a ceea ce urmează să spună la ultima Cină (14:24): „Acesta este sângele Meu, al noului legământ, care se varsă pentru mulţi.“ Aşadar, avem un Mântuitor care a ascultat, în ciuda împotrivirilor; un Mântuitor care, chiar dacă oamenii au vrut să-I facă rău, şi până la urmă I-au făcut, Şi-a dat viaţa pentru ei. El este Cel care, prin ascultarea Lui, ascultare dusă la extrem, deplină, a câştigat mântuirea, inclusiv pentru împotrivitorii Lui.
Cine este acest Isus? De ce a făcut lucrul acesta? Dacă ne uităm la ucenici, în Evanghelia după Marcu, îi vedem deosebit de neştiutori. Când îi învaţă în pilde, ucenicii nu înţeleg. Când este cu ei pe mare şi se porneşte furtuna, ei nu ştiu cine este cu ei în corabie: „Nu-ţi pasă că pierim, ridică-te, fă ceva, dă la vâsle, scoate apa din corabie, ajută-ne!“ Şi Mântuitorul spune furtunii: „Taci!“ Ucenicii, în corabie, se întreabă: „Dar Acesta cine este, de-L ascultă şi vânturile şi marea?“ Iar El îi mustră: „Ce puţină credinţă aveţi!“ În schimb, sunteţi plini de frică. El îi întreabă numai pe ei: „Cine spun oamenii că sunt Eu? Dar voi, cine spuneţi că sunt?“ Aici este un moment al unei decoperiri din partea lui Petru, dar este un moment trecător, pentru că îi găsim mai departe, în Evanghelie, la fel de neştiutori. Cei mai mulţi I se împotrivesc. Cei de lângă El nu-şi dau seama, cine este. Aceasta este faţa negativă.
Să ne uităm şi la lucruri pozitive. În capitolul 15 avem o mărturisire cu totul neaşteptată din partea unuia dintre Neamuri, din partea unui roman, din partea unui păgân. Această mărturisire a sutaşului trebuie pusă în contrast cu ceea ce a spus Petru. Sutaşul spune aşa: „Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!“ În acelaşi loc în Scriptură, ştiţi ce găsim? „Atunci el [Petru] a început să se blesteme şi să se jure: „Nu cunosc pe omul acesta despre care vorbiţi!““ (14:71). Doar câteva versete mai încolo sutaşul spune: „Omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!“ Această mărturisire a unuia dintre Neamuri este un apogeu al multor mărturisiri de dinainte, din Evanghelie. În capitolul 5, Mântuitorul scoate un demon dintr-un tânăr. După ce Domnul i-a făcut acel mare bine, Scriptura ne spune că acel om a vrut să meargă după Isus, împreună cu El, dar Mântuitorul îi spune: „Du-te la ai tăi şi spune ce bine ţi-a făcut ţie Domnul“ (5:19-20). Ai un Mântuitor care vine să facă lucruri mari – şi poţi unelti împotriva Lui. Sau ai un Mântuitor care face lucruri mari – şi beneficiezi de ele şi le spui şi altora. Aceasta este provocarea, în Evanghelia după Marcu. Avem un alt exemplu, în acelaşi capitol. O femeie cu scurgere de sânge, de mulţi ani, care după Legea iudaică era necurată, în permanenţă (nu aveai voie să o atingi, te pângăreai şi tu), şi-a spus în sinea ei: „Doar dacă I-aş atinge haina, mă fac bine.“ Era lume multă în jurul lui Isus şi femeia I-a atins haina. Mântuitorul tresare şi spune: „Cine M-a atins?“ Cum să-Ţi răspundem la întrebarea aceasta?! e puhoi de lume pe lângă Tine – şi spui: „Cine M-a atins?“ „Din Mine a ieşit o putere“ – iar femeii îi spune: „Credinţa ta te-a făcut bine.“ Mare atenţie la felul de oameni care răspund pozitiv lui Isus: un îndrăcit, acum făcut bine, o femeie necurată, acum vindecată. Mai mult, mergem la sfârşitul capitolului 5 şi-l vedem pe Iair, un fruntaş al Sinagogii, care avea o fetiţă bolnavă – o fetiţă care, în timp ce aştepta să facă Mântuitorul ceva, a şi murit. Iar Iair a şi aflat că a murit. Şi Mântuitorul îi spune: „Nu te teme! Crede numai!“ – şi în ceasul acela fetiţa lui s-a făcut bine. În capitolul 7 avem o femeie de origine siro-feniciană, o femeie care nu era în întregime din popor – o femeie amestecată cu Neamurile. Avea şi ea o problemă, în casa ei: fiica ei era îndrăcită. Şi vine la Mântuitorul s-o facă bine – iar Mântuitorul începe un dialog cu ea: „De ce vrei să iei pâinea şi s-o dai la căţei?“ Femeia nu se lasă şi spune: „Aşa este, dar, dacă nu le dai felia, cel puţin fărâmiturile ajung sub masă, şi mănâncă şi căţeii ceva“ – „Mare este credinţa ta“, spune Mântuitorul, şi în ceasul acela demonul a ieşit din fiica ei. Ultimul exemplu este în capitolul 14. Cristos era la masă, în casa lui Simon leprosul, şi vine o femeie cu un vas de alabastru, îl sparge, şi Îl unge, Îl pregăteşte pentru îngropare: o femeie care a dăruit mult lui Isus, o femeie care a înţeles mai mult decât au înţeles toţi din Evanghelie. Ea ştia misiunea Lui. Ştia că urmează moarte – şi a făcut tot ce a putut ea, să fie parte în acea lucrare.
La capătul acestui şir de mărturisiri din Evanghelia după Marcu vine mărturisirea centurionului. Ce a văzut omul acela, de a făcut o astfel de mărturisire? Biblia spune că stătea în faţa lui Isus şi, când L-a văzut cum Şi-a dat Duhul (v. 39), a făcut mărturisirea aceea. Dar Marcu pune versetul 38 între mărturisirea sutaşului şi strigătul şi momentul în care moare Isus. Acel verset spune: „Perdeaua dinlăuntrul Templului s-a sfâşiat în două de sus până jos.“ Acest eveniment din Templu aduce o nouă lumină asupra a ceea ce s-a întâmplat în faţa sutaşului. Este un deznodământ al unor lucruri pe care le auzim la judecata lui Isus. Au chemat martori mincinoşi, care au spus: „Noi L-am auzit zicând că dărâmă Templul acesta fâcut de mâini şi face altul în trei zile, care nu este făcut de mâini.“ Când era pe cruce, I se aduce aceeaşi acuză: „Tu, care ai spus că dărâmi Templul şi-l faci la loc în trei zile, mântuieşte-Te, dă-Te jos, apucă-Te de lucru!“ Când a murit, ceea ce în Templu ascundea pe Dumnezeu, locul cel mai tainic, Sfânta Sfintelor, a fost dezvelită – se face loc, intrare liberă. El este poarta, calea de acces, uşa prin care noi putem pătrunde într-un loc în care nu puteam intra până atunci. Lucrarea Lui de pe cruce ne-a deschis o astfel de posibilitate, o astfel de privelişte. Toate acestea sunt în spate când sutaşul spune: „Era Fiul lui Dumnezeu, acest om“.
De care parte suntem noi? Marcu nu lasă audienţa pe teren neutru. Te împotriveşti sau mărturiseşti. Te opui sau te supui. Te sfătuieşti cum să-L omori, cum să-L pierzi, cum să scapi de El? Sau, indiferent cât de multă lume L-ar îmbulzi, vrei să ajungi să pui şi tu mâna pe El? – indiferent cât de multă ar fi pângărirea şi păcatul, nu te laşi şi spui: Şi pentru mine a murit Isus! şi pentru mine a deschis o cale; sângele Lui este preţ de răscumpărare şi pentru păcatul meu.
Să învăţăm de la acel tânăr care a fost îndrăcit, de la acea femeie care a fost necurată, de la Iair, de la acea femeie care avea o fiică îndrăcită, de la acea femeie care a adus un vas de alabastru şi L-a uns pe Isus pentru îngropare, de la sutaş. Să fim oameni care beneficiem din plin de ce-a făcut Dumnezeu, în Fiul Său, pentru noi, la cruce. Moartea Lui nu este doar un eveniment istoric, ci este şi un eveniment mântuitor. Cât de mult ai beneficiat tu de el până acum? Viaţa, apropierea de Tatăl o ai doar prin cruce. Rugăciunea noastră, pentru noi, pentru toţi, să fie pentru o apropiere de El, pentru o recunoaştere a Lui. Să fim oameni care ascultăm ceea ce spune Tatăl despre El, la botez şi la Schimbarea la faţă: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Îmi găsesc toată plăcerea. De El să ascultaţi!“ El Se arată aşa pe cruce, din felul în care a murit şi din ceea ce a făcut moartea Lui. Să venim înaintea lui Dumnezeu cu rugăciune – dacă este văl, să se desfacă acel văl, dacă sunt ochi închişi, să se deschidă; dacă sunt bariere, să le depăşim; şi să urmăm şi noi oamenii aceştia, care între ceilalţi din naraţiune nu sunt deloc importanţi, nu sunt din popor, sunt păcătoşi, dar până la urmă, sunt cei care beneficiază de pe urma lucrării lui Isus.