Nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios – 1 Cor. 13.4c-5a
Școala duminicală – 5/8/2016
Versetul de aur: 1 Cor. 13.4c-5a
„Dragostea nu se umflă de mândrie.“ Cel mai greu obstacol pe care îl avem de depășit ca și creștini, cel mai periculos, este mândria. Nu există păcat mai parșiv, mai lunecos decât mândria. A încerca să identifici mândria în viața ta e ca și cum ai încerca să prinzi pește cu mâna – când crezi că ai pus mâna pe el, s-a dus! Se pare că întotdeauna reușim să aducem un motiv care să justifice situația sau starea respectivă. E foarte greu de identificat și mai nimeni nu recunoaște că ar fi mândru. Mai mult, de pericolul mândriei nu scăpăm niciodată. Ne confruntăm mereu și mereu cu ea, astfel că trebuie să fim mereu vigilenți. Este acel păcat care ne cuprinde extraordinar de ușor – cu cea mai mare ușurință te înfășoară, te crezi mai mare decât ești, te crezi mai deosebit decât ești, te crezi mai bun decât ești. Mândria te îndeamnă să crezi că poți singur, că nu ai nevoie de nimeni – nici măcar de Dumnezeu. De aceea „mândria merge înaintea căderii“. Mândria nu face casă bună cu dragostea – în dragoste nu există mândrie. Ea este calea „nespus mai bună“ pe care trebuie să mergem.
Una dintre împrejurările în care omul este în pericol să se îngâmfe, să se „umfle de mândrie“ este prezentată în 1 Timotei 3. Aceasta este un text despre calitățile conducătorului bisericii, despre calitățile episcopului. Cuvântul spune așa (1 Tim 3:6): „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe, și să cadă în osânda diavolului.“ Acest verset arată, confirmă, atrage atenția asupra unui lucru pe care îl cunoaștem destul de bine din viața de zi cu zi: poziția de autoritate este o poziție în care mândria intră în scenă imediat. Acest lucru este valabil pentru toate pozițiile de autoritate, inclusiv cele din biserică. În biserică pozițiile de autoritate sunt numite de multe ori „lucrări“, sau „slujiri“, tocmai pentru că învățătura Scripturii este că acei care conduc trebuie să o facă pentru binele, în slujba, celor pe care îi conduc. Însă nu trebuie să uităm că ele sunt totuși ceea ce sunt: poziții de autoritate, și, astfel, în raza pericolului mândriei. Și nu este de mirare – atunci când ajungi să-ți spui: „uite, dacă spun ceva, pe mine mă ascultă, când spun eu, se face“, aceasta este cursa celui rău. Pavel îi spune lui Timotei că pentru un om care s-a convertit de curând acest pericol este și mai mare. Este nevoie de maturitate spirituală, de ani buni pe calea Domnului, astfel încât să cunoască lucrarea lui Dumnezeu, să cunoască primejdiile lucrării lui Dumnezeu, fiindcă diavolul va lucra, va încerca să-i ademenească pe frații și pe surorile care au o oarecare poziție de autoritate în biserică sau în comunitate. Atunci când ți se încredințează o răspundere în biserică, așteaptă-te din partea diavolului la lucrurile acestea, la această cursă.
O altă împrejurare în care pericolul mândriei este deosebit de mare este adusă de bogăție – atunci când situația materială, financiară, este deosebit de bună. 1 Timotei 6:17 spune astfel: „Îndeamnă pe bogații veacului acestuia să nu se îngâmfe și să nu-și pună nădejdea în niște bogății nestatornice, ci în Dumnezeu care ne dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele.“ Dacă poziția de autoritate este un loc periculos în ce privește mândria, acumularea averii de asemenea ne pune într-o situație de pericol în ce privește mândria. Când omul începe și are, își schimbă părerea despre sine – „dacă am, înseamnă că sunt cineva, și ceilalți ar trebui să ia seama“. Bogăția aduce pericolul de a te încrede în tine însuți, în puterile tale, în resursele materiale de care dispui – și imediat se ivește mândria. Antidotul aici este să-ți aduci aminte că nu te poți baza pe ce ai, pentru că ce ai e nestatornic. Trebuie să-ți pui încrederea doar în Dumnezeu, care nu se schimbă niciodată.
Trebuie menționat faptul că amândouă aceste lucuri nu sunt rele în sine, ci sunt de dorit – atât poziția de autoritate, cât și resursele materiale (apostolul Pavel spune: „cine dorește să fie episcop dorește un lucru bun“ – și sunt multe exemple în Scripturi despre conducători buni și despre oameni care și-au folosit bine resursele materiale). Amândouă pot fi folosite bine – și așa trebuie să fie. Însă amândouă sunt extraordinar de periculoase din punctul de vedere al mândriei. La fel stau lucrurile și cu o a treia situație în care ne pândește mândria: cunoștința.
La 1 Corinteni 8:1b, citim: „cunoștința îngâmfă, pe când dragostea zidește“. Și în acest caz, soluția nu este să ocolim cunoștința (cum, în situațiile precedente, soluția nu este să ocolim pozițiile de autoritate sau resursele materiale), ci să o folosim corect, și să fim conștienți că pericolul mândriei, în toate aceste situații, este unul sporit. Cel care cunoaște mult într-un anumit domeniu, indiferent care domeniu este în primejdia aceasta, este ispitit să spună, sau să creadă, că „toți ceilalți ar trebui să mă întrebe pe mine cum se face lucrul acesta, eu sunt expertul în materie“ – și imediat te umfli de mândrie. (Și nici măcare nu este așa – experiența oamenilor care cunosc cu adevărat spune în felul următor: cu cât cunoști mai mult, cu atât îți dai seama că știi mai puțin, numai omul care a prins și el ceva de undeva crede că ce are el e tot.) Cunoștința acumulată te poate pune în această situație, în această primejdie – trebuie să fii conștient de acest pericol și să nu te lași cuprins de mândrie.
În toate aceste situații – autoritate, bogăție, cunoștință – trebuie să veghezi și să nu te lași prins în cursa mândriei. Diavolul lucrează prin acestea ca tu să-ți depășești măsura, să te îngâmfi, iar când aceasta se întâmplă te-a răpus, ai căzut în cursa lui. Atunci, ceea ce faci nu te zidește nici pe tine, nici pe ceilalți. Mândria un păcat atât de distrugător!
A veghea înseamnă a fi atent la ceea ce se întâmplă, iar în cazul mândriei înseamnă a veghea asupra gândurilor noastre, pentru că acolo atacă mândria: ajung să gândesc că, fie prin autoritatea mea, fie prin bogăția mea, fie prin cunoștința mea, sunt deasupra altora și nu am nevoie de Dumnezeu. Aceasta este mândria. Pentru aceasta, trebuie să veghez asupra gândurilor mele și să-mi aduc aminte că autoritatea, bogăția și cunoștința sunt „date de sus“, că nu aș avea nimic dacă nu mi-ar fi fost dat. Un text potrivit pentru aceasta este 2 Corinteni 10:5: „Noi răsturnăm izvodirile minții, și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu și orice gând îl facem rob ascultării de Cristos.“ Mândria izvorăște aici – la nivelul minții, la nivelul inimii, și este datoria mea de străjer al inimii mele să răstorn această izvodire, să o dau la o parte, și orice gând care iese din mintea mea, din inima mea, să-l aduc și să-l fac rob al lui Cristos. Nu trebuie să las nimic în mintea mea, în gândul meu, în inima mea, peste care Cristos să nu fie stăpân. Acolo se dă bătălia – atât de lăuntric, atât de adânc – la nivelul minții, la nivelul gândurilor, la nivelul inimii. Dacă nu oprești mândria la acel nivel, ai șanse mici să reușești împotriva ei – când își dă drumul nu vei face altceva decât vei căuta să te justifici.
Vedem însă că, pe lângă ce trebuie să facem noi, este ceva care vine din partea lui Dumnezeu. Pavel descrie acest lucru în 2 Corinteni 12:7: „ca să nu mă umflu de mândrie din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un țepuș în carne, un sol al satanei, ca să mă pălmuiască și să mă împiedice să mă îngâmf“. Cum să înțelege acest lucru? Apostolul Pavel spune în continuare că s-a rugat de trei ori ca Domnul să-l scape de acest „țepuș“, însă n-a scăpat de el, așa a rămas până la capăt (a fost probabil o problemă de ordin fizic, însă nu știm ce). Este important să vedem însă că apostolul Pavel i-a înțeles rostul: să-l ajute în problema mândriei. Pavel vorbește în 2 Corinteni 12 despre descoperiri extraordinare, despre răpirea în cer, despre faputul că a văzut lucruri pe care nimeni nu le-a mai văzut, lucruri strălucite. Asemenea lucruri sunt un teren fertil pentru mândrie – „cine mai e ca mine? dintre toți, Domnul mie mi-a arătat lucrurile acestea“. Dar Domnul așază în trupul lui un țepuș, o durere, ca ori de câte ori o simte să-și aducă aminte că este acolo pentru ca el să nu se mândrească. (Desigur, aceasta nu înseamnă că toate bolile sunt „țepușuri“ ca să ne țină smeriți, dar se poate ca Dumnezeu să fi așezat în trupul tău ceva similar ca în felul acesta să te ajute să rămâi smerit.)
Așadar, când te paște pericolul mândriei (și acest pericol este întotdeauna aproape), pe de o parte ți se cere să-ți păzești mintea, să „răstorni orice izvodire a minții care se ridică împotriva lui Dumnezeu“, iar pe de altă parte Dumnezeu așază în viața ta tot felul de lucruri ca să te ajute să rămâi smerit, departe de mândrie.
„Dragostea nu se poartă necuviincios.“ Traducerea pe care o avem noi, „necuviincios“, este una aproape eufemistică – termenul este oarecum mai dur: „rușinos“, „indecent“, „scârbos“. Acest termen este folosit în alte câteva locuri în Noul Testament, iar studierea lor ne va ajuta să-l înțelegem mai bine.
Romani 1:28 spune astfel: „Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite.“ În pasajul precedent, Pavel arată că pentru că oamenii nu l-au păstrat pe Dumnezeu în mintea lor, Dumnezeu i-a lăsat „în voia unor patimi scârboase“ (1:26), astfel că „bărbații au părăsit întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase“ (1:27). Aceste lucruri sunt strâine de dragoste. Dragostea nu se poartă rușinos, nu se poartă indecent, scârbos. Dragostea îl respectă pe celălalt, îl ajută pe celălalt, se jertfește pentru celălalt, îl susține pe celălalt, nu-l degradează pe celălalt, nu-l înjosește pe celălalt.
Dragostea se ferește de astfel de lucruri și la nivelul vorbirii, nu doar al înfăptuirii. În Efeseni 5:4 citim: „Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, care nu sunt cuviincioase, ci mai de grabă cuvinte de mulțumire.“ Necuviința poate exista și la nivelul vorbirii, poate exista la nivelul aluziilor. Dragostea nu practică așa ceva,
În Iuda, la versetul 13, se vorbește despre oameni care sunt „niște valuri înfuriate care își spumegă rușinile lor“. Viața murdară este o viață frământată, o viață în zbucium – poate aceasta este imaginea cea mai dureroasă, „valuri înfuriate care-și spumegă rușinea“. Dragostea nu se poartă așa, dragostea nu duce la nimic de care la urmă ți-ar fi rușine, dragostea întotdeauna duce la ridicare, la sprijinire, la edificare, la întărire, la consolidare.