Nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău – 1 Cor. 13:5b
Școala duminicală – 5/22/2016
Versetul de aur: 1 Cor. 13:5b
Reluăm șirul de studii din 1 Corinteni 13 – un Cuvânt din Sfânta Scriptură care ne descrie „o cale nespus mai bună“, calea dragostei. Viața în comunitate atârnă de calitatea dragostei. Când oamenii vin laolaltă, o fac pentru un anumit scop, și aduc cu ei creșterea lor, personalitățile lor, caracerul lor, așteptările lor și slăbiciunile lor. Aceasta face ca viața în comunitate să fie grea. Dragostea este soluția pentru toate acestea.
Textul din 1 Corinteni 13 poate fi împărțit cu ușurință în trei secțiuni. Mai întâi, până la versetul 3, este vorba despre „necesitatea dragostei“ (fără dragoste nu se poate), apoi, de la versetul 4 până la versetul 7, este vorba despre „caracterul dragostei“, iar apoi, de la versetul 8 până la sfârșit este vorba despre „permanența dragostei“ (dragostea nu va pieri niciodată).
Dragostea „nu caută folosul său“. Când spunem despre dragoste că „nu caută folosul său“, ne amintim de dragostea jertfitoare a Domnului Isus. Așadar, este vorba despre dragostea care se jertfește, dragostea care iubește necondiționat – o atitudine care se aseamănă cu a lui Cristos, o iubire care trece peste orice piedică, o iubire pe deplin, o iubire totală, o iubire fără condiții. Pentru viața comunității, pentru sănătatea vieții comunității, nu este altă soluție, nu este altă cale decât dragostea – dragostea care se jertfește. Când aceastta cuprinde și viața mea, Cuvântul spune că eu nu voi căuta folosul meu.
Cuvântul acesta vine și lovește unde doare – noi, ca ființe căzute, în mod natural tragem focul sub oala noastră, în mod natural când suntem împreună cu alții căutăm să facem în așa fel încât nu numai noi, ci și ceilalți să lucreze pentru noi, să facă ceva pentru noi. Căutăm măcar să ne aprecieze, dacă nu chiar să ne ajute la implinirea ideilor noastre, a visurilor noastre. „Totul pentru mine“ – această ispită este prezentă întotdeauna când suntem împreună cu alții. Omul care iubește cum a iubit Cristos nu caută așa ceva. Egoismul distruge comuniunea – comunitatea se stinge, un grup nu poate continua să existe dacă este alcătuit din egoiști, din oameni care-și caută foloasele lor. Un asemenea grup nu rezistă (sau, dacă rezistă, atunci rezistă numai atâta cât le coincid interesele – când ele nu mai coincid, s-a terminat, s-a spulberat totul). Dragostea este aceea care oprește dezintegrarea.
în Noul Testament avem din partea Mântuitorului o învățătură specifică cu privire la această întrebare fundamentală din viața omului – ce anume caută omul. Cât timp trăiești cauți ceva – te trezești de dimineață și până seara când te culci ești în căutarea anumitor lucruri, ceva te preocupă, te consumă, te frământă, îți atrage viața, inima, te captivează – ce anume? Cu privire la această întrebare Fiul lui Dumnezeu a spus următoarele lucruri (Matei 6:33): „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.“ Sunt atâtea zile în viața noastră în care acest Cuvânt al Mântuitorului merge într-o direcție, iar viața noastră merge în altă direcție – El ne poruncește să căutăm ceva anume, iar noi suntem cuprinși, preocupați, mistuiți de cu totul alte lucruri. Acesta este motivul pentru eșecurile numeroase din viața noastră, pentru nereușite, pentru frustări și pentru nemulțumiri. Ce înseamnă să „cauți“? În Evanghelia după Luca (la capitolul 5) găsim întâmplarea cu slăbănogul care a fost adus la Isus de niște oameni. Ei „căutau să-l ducă înăuntru“ (5:18). Acei oameni au auzit de acest Profet din Nazaret, de Isus, care are putere să facă bine, să vindece, și au făcut tot ce le-a stat în putință să-și aducă prietenul înaintea lui Isus ca să-l facă bine. Se vede în această întâmplare dorința acestor oameni ca semenul lor să se facă bine, dorință pentru care ei au trecut la acțiune și au căutat să facă tot ce le-a stat în putință pentru a-și duce prietenul la Isus, pentru ca El să-l vindece. Acești oameni au avut un scop bun și atât au insistat până l-au dus la îndeplinire. A căuta înseamnă a face tot ceea ce-ți stă în putință pentru a realiza un scop. Termenul este folosit și în Matei 13:45, cu privire la negustorul care „caută“ mărgăritare frumoase. Această căutare descrie scopul vieții lui – este o căutare activă, către un scop, nu la întâmplare. Toate aceste lucruri ne descriu pe noi ca fiind oameni activi, oameni care nu stau cu mâinile încrucișate și așteaptă să se întâmple ceva, ca alții să facă ceva, ci ca oameni captivați de ceva. Când folosește acest cuvânt cu privire la Sine, Mântuitorul spune (Ioan 5:30): „nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis“. Ca oameni în continuă căutare, trebuie să fim atenți în ce direcție ne îndreptăm căutarea. Mântuitorul ne spune că trebuie să căutăm mai întâi împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui (Matei 6:33), iar în textul din ! Corinteni 13:5b ni se spune că dragostea „nu caută folosul său“.
Ca și comnitate, ca biserică, atunci când căutăm să facem voia lui Dumnezeu, când căutăm împărăția Lui, neprihănirea lui, când nu ne căutăm folosul propriu, atunci biserica este pe drumul cel bun, converge, este laolaltă, are aceeași țintă. Iată unde se află secretul tăriei bisericii: în lucrul pe care-l caută! Ce anume dorește inima ta atunci când vii la biserică? Un singur răspuns este bun, valabil: trebuie să dorească ce dorește Dumnezeu. Fiecare avem preferințe, dorințe, mofturi, așteptări, năzuințe, interese – trebuie să le lăsăm la o parte și să ajungem să vrem ce vrea El, să căutăm ce vrea El. Ca oameni căzuți, răzvrătiți, egoiști, acest lucru nu ne este ușor. Este o luptă care se dă în mintea noastră, luptă pe care o câștigăm doar atunci când ne supunem lui Cristos: „noi răsturnăm izvodirile minții și orice înălțime care se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu și orice gând îl facem rob ascultării de Cristos“ (2 Corinteni 10:5). Așadar, orice gând îl fac rob ascultării de Cristos. Domnia Lui, stăpânirea Lui în viața mea începe la nivelul gândurilor, de acolo începe schimbarea, dinăuntru în afară.
Vorbind despre „a căuta folosul“ cuiva, Pavel pune în contrast căutarea după foloasele proprii cu căutarea după foloasele altora („fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora“, Filipeni 2:4), sau cu căutarea după foloasele Domnului („toți umblă după foloasele lor, și nu după ale lui Isus Cristos“, Filipeni 2:21). Aceste versete au o dimensiune tristă – ele arată marele pericol în privința căutării noastre: greșim răspunsul, greșim ținta căutării. Mergem după foloasele noastre, în loc să mergem după foloasele altora, după foloasele lui Cristos. În contextul din Filipeni 2, vedem că Timotei nu a fost un astfel de om, ci el a fost unul care nu a căutat folosul lui, ci al lui Cristos, nu și-a urmărit interesul lui, ci a urmărit interesul lui Cristos. Reușim noi în biserică lucrul acesta?
Dragostea „nu se mânie“. Parcă ne este greu să citim aceste cuvinte. Am vrea să sărim peste ele. De câte ori vi se întâmplă pe zi să vă mâniați, de multe ori, așa-i? Sunt atâtea lucruri în jurul nostru care ne deranjează, pentru care repede sărim, este ceva în noi care se declanșează atât de repede când ceva nu este cum am vrea noi. Numai dragostea care locuiește în viața mea mă ajută ca atunci când este ceva ce nu îmi place, ce nu este după gândul meu, să nu mă aprind, să nu mă tulbur, să nu mă supăr, să nu mă mânii. Aceasta va întâri biserica, legăturile dintre frați.
De multe ori am învățat mânia de la cei din jurul nostru – de la părinți, profesori, vecini -, și, poate inconștient, am perceput puterea din spatele mâniei. Prin mânia lor, oamenii aceștia păreau să se impună. Arăți aspru, dur, pui la punct pe oricine. Dar toate acestea distrug relațiile, distrug prietenia, distrug familia. Apostolul Pavel are în epistola către Galateni (5:26) un verset foarte interesant: „să nu umblăm după o slavă deșartă, întărâtându-ne unii pe alții și pizmuindu-ne unii pe alții“. Acesta este cuvântul nostru: „întârâtând“ – caut să arăt cât spațiu pot să umplu obstrucționdându-i pe ceilalți, făcându-i să rămână jos. Acest fel de a fi îi strivește pe ceilalți, este un fel de a fi care desparte.
(Pe lângă aceasta, ne aducem aminte ce scrie apostolul Pavel în 1 Timotei 2:8 – „vreau dar ca bărbații să se roage în orice loc și să ridice spre cer mâini curate, fără mânie și fără îndoieli“. Rugăciunile mele nu ajung unde trebuie dacă mânia locuiește în mine. Pe lângă faptul că nimicește comunitatea, mânia îmi oprește și rugăciunile – pierd pe toate liniile: față de frați și față de cererile mele în relația mea cu Dumnezeu.)
Dragostea este calea nespus mai bună care ocolește mânia, păzind astfel relațiile dintre frați, înlăturând ceea ce ar putea dărâma. Mânia demolează, strică, desparte. Dragostea nu se mânie.
Dragostea „nu se gândește la rău“. Această afirmație se poate înțelege în două feluri. Pe de o parte, dragostea nu ține socoteala relelor pe care le-a făcut cineva, iar pe de altă parte, dragostea nu uneltește lucruri rele.
Este așa de ușor și de „util“ adesea să ținem minte ce a greșit celălalt, pentru ca la o adică, atunci când cade bine, să putem să-i servim lucrurile acelea – le-am scris undeva, le avem la îndemână, și le putem folosi împotriva lui. Dar dragostea nu face așa ceva. Dragostea nu ține o listă cu eșecurile celuilalt. Dragostea nu profită de lipsurile sau greșelile celuilalt, nu ține lucrurile rele înaintea ochilor mereu. De asemenea, dragostea nu uneltește, nu întinde curse. Mintea celui care iubește nu va fi preocupată cu astfel de scenarii.
Cum te gândești la ceilalți? Cum îl vezi pe celălalt? Cum îți faci o părere despre celălalt?
Apostolul Pavel a avut mult de lucru cu cei din Corint – și aceasta se vede în amândouă scrisorile sale câtre corinteni. „De fapt, zic ei, epistolele lui sunt cu greutate și sunt pline de putere, dar când este de față el însuși este moale și cuvântul lui n-are nici o greutate“ (2 Corinteni 10:10), „smerit când sunt de față în mijlocul vostru și plin de îndrăzneală împotriva voastră când sunt departe“ (2 Corinteni 10:2). Când te gândești la celălalt, când îl vezi pe celălalt, când îți faci o părere despre celălalt, îl vezi negatv? găsești greșeli? cauți să-i subliniezi slăbiciunile? sau poate chiar lucrurile bune le interpretezi într-o lumină rea? Trebuie să observăm că aceste lucruri încep în mintea noastră – dragostea „nu se gândește la rău“. Cum sunt gândurile tale? De multe ori noi ne considerăm buni dacă nu spunem lucrurile rele sau negatve altora, sau despre alții. Dar gândurile? Acesta este încă un aspect în care gândurile trebuie să asculte de Cristos – atunci când mă gândesc la alții, mă voi gândi „de bine“. Felul cum mă gândesc eu la alții arată calitatea dragostei mele față de ei. Atunci când te gândești la altul, atunci se vede cât de mult iubești, sau dacă iubești.
Să ne cercetăm cu privire la aceste trei calități ale dragostei – „nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău“. Toți avem nevoie din partea fiecăruia dintre noi să căutăm voia lui Dumnezeu, să căutăm ceea ce trebuie, să nu ne lăsăm cuprinși de mânie, să nu ținem socoteala greșelilor fraților noștri. În măsura în care fiecare dintre noi va purta de grijă bisericii prin felul în care învață să umble în dragoste, ea va rămâne în picioare, ea va rămâne sănătoasă, iar dacă nu, de bună știință, vom slăbi. Toți trebuie să umblăm pe această cale nespus mai bună, calea dragostei, pentru ca noi și mărturia noastră în această lume să fie puternică, și lucrarea să meargă mai departe și să dea rod. Așa să ne ajute Dumnezeu pe fiecare.